Variola rusească globală

Reabilitatea lui Vladimir Putin se extinde mult dincolo de granițele Ucrainei. Vecinii imediați ai Rusiei din Uniunea Europeană (UE) pot atesta diversele mijloace prin care sunt amenințați – migrație în masă manipulată care încearcă să destabilizeze ordinea socială, atacuri cibernetice asupra instituțiilor financiare și guvernamentale, campanii de dezinformare axate pe nemulțumirile societății, sabotaj, asasinate și alte metode care vor fi elaborate aici. Proximitatea teritorială, însă, nu este o condiție prealabilă pentru intruziunea Rusiei. Abordări similare au fost aplicate altor națiuni din întreaga lume și în special în Occident, pe care Putin îl consideră dușmanul său arhetipal, într-o manieră tipică educației sale sovietice.

Sub conducerea lui Putin, Rusia și-a câștigat reputația de a susține excepționalismul și, odată cu acesta, un sentiment de dreptate prin care justificarea pentru invazia ilegală a unei națiuni vecine precum Ucraina poate fi construită pe baza unor invenții chinuite ale imaginației. Printre acestea se numără noțiunea absurdă a unui regim fascist în Ucraina care amenință supraviețuirea Rusiei atunci când aceasta trebuie să se acuze de același lucru ; o alta este o fantezie care provine din istoriografia rusă a secolului al XIX - lea, care susține că originea Ucrainei este o versiune timpurie a Rusiei. În cele din urmă, există amenințarea percepută a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care încearcă să submineze securitatea Rusiei, când, în realitate, Rusia, cu ambițiile sale imperialiste istorice, este cea care prezintă amenințarea, așa cum pot atesta fostele națiuni ale Pactului de la Varșovia din Europa de Est. Mai mult, națiunile baltice și, mai recent, atât Finlanda, cât și Suedia, au înțeles aceleași riscuri ale împărțirii unei frontiere sau ale unei anumite apropieri, cel puțin, de demon.

Președintele rus Vladimir Putin, într-o vizită de două zile în Uzbekistan în mai 2024, în mijlocul unei lupte cu China și Turcia pentru influență asupra celei mai populate națiuni din Asia Centrală. Credit foto: Madina Nurmanova

Brutalitatea cu care a fost purtat războiul lui Putin în Ucraina este bine documentată și, deocamdată, aceasta reprezintă nucleul după care poate fi judecată inițial întreprinderea sa criminală. Cu toate acestea, amploarea eforturilor sale la nivel global necesită o analiză pentru a înțelege de ce trebuie contestată și înfrântă de comunitatea globală în general. Miza este mare pentru ordinea internațională stabilită la scurt timp după încheierea ultimului mare război mondial, acum aproape 80 de ani.

Războiul Civil Sirian și Agresiunea Rusiei

Tulburările din Siria au izbucnit în 2011, odată cu un protest popular la nivel național care contesta regimul represiv al lui Bashar al-Assad, reflectând reacțiile anterioare la regimul autoritar din Egipt și Tunisia în timpul Primăverii Arabe. Un război civil a izbucnit în urma unui răspuns puternic armat la tulburări din partea regimului, susținut de Rusia și China. Ambele țări au respins rezoluțiile ulterioare ale Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite (ONU) care condamnau acțiunile lui Assad. Iranul a trimis arme către Assad și afiliatul său din Liban, Hezbollah, a trimis luptători. În 2013, arme chimice au fost desfășurate împotriva rebelilor, ucigând fără discriminare civili nevinovați în apropierea lor. Rusia era deja angajată, într-o fază incipientă a războiului, în sprijinul forțelor guvernamentale, furnizând arme și echipamente substanțiale.

Hartă care prezintă Siria ca o poartă de acces de coastă către Orientul Mijlociu și acum un atu militar strategic pentru Rusia, cu o bază navală mediteraneană, un aerodrom și alte instalații militare terestre. Credit hartă: Matthew Nichols1

În septembrie 2015, Rusia a intrat fizic în război la cererea lui Assad pentru a-i ajuta să învingă opoziția siriană și Statul Islamic Irak și Levant (ISIL). A fost inițiată o amplă campanie de atacuri aeriene asupra bastionelor opoziției. Obiectivul geopolitic al lui Putin era dublu, primul fiind diminuarea influenței SUA în Orientul Mijlociu și, al doilea, obținerea unui punct de sprijin strategic de-a lungul coastei Mediteranei, extinzând raza de acțiune a Rusiei în Africa de Nord și regiunea Mării Roșii. Forțele speciale rusești și Grupul Wagner, mercenar al lui Putin, și-au dezlănțuit propriul tip de brutalitate, concentrându-și expertiza în luptă cu pământul pârjolit atât asupra populației civile, cât și asupra obiectivelor militare. Interesant este că, dintre aceste din urmă obiective, 80% din atacurile aeriene ale Rusiei din 2016 au vizat milițiile opoziției siriene angajate în lupta împotriva ISIS, expunând societatea siriană amenințărilor extremiste ale unei organizații teroriste. Cu toate acestea, ISIS avea să piardă în cele din urmă controlul asupra tuturor teritoriilor sale din Orientul Mijlociu până în 2019, prin eforturile forțelor americane, kurde și irakiene, în ciuda interferenței Rusiei.

Până în martie 2016, numai atacurile aeriene rusești uciseseră peste 2.000 de civili, potrivit Rețelei Siriene pentru Drepturile Omului, un grup independent de monitorizare cu sediul în Regatul Unit (UK). Acest lucru a fost realizat prin utilizarea fără discernământ a bombelor cu fragmentație, a incendiarelor care conțineau pulbere de aluminiu și oxid de fier, care au dus la arsuri penetrante grave, și a armelor termobarice care au detonat un element exploziv aerosolizat, sufocându-și și arzând victimele. Până la 30 aprilie 2018, după 31 de luni de bombardament rusesc, același grup de monitorizare a raportat 7.700 de victime civile, printre care 1.851 de copii sub vârsta de 18 ani. Amnesty International a etichetat aceste metode de război drept încălcări ale dreptului internațional umanitar, o chestiune mai mult decât familiară armatei ruse.

Alep, un oraș din interiorul Siriei cu peste 3 milioane de locuitori (2010), a fost lăsat în ruine după lupte prelungite care au implicat atacuri aeriene intense rusești și siriene și atacuri terestre. Credit foto: AAndrea Backhaus

În cele din urmă, intervenția pare să fi asigurat lui Assad menținerea puterii, lăsând Siria într-o stare de impas cu forțele rebele. Până la mijlocul anului 2023, Rusia stabilise 105 baze militare în Siria, prezența sa fiind promisă permanent de regimul Assad pentru a menține stabilitatea în țară. Cele două baze militare principale ale Rusiei sunt baza aeriană Khmeimim din Latakia, un oraș portuar de coastă din nordul Siriei, și o bază navală în Tartus, la 85 de kilometri sud, unde este adăpostită o parte din Flota de Nord a Rusiei, formată în prezent din trei nave de debarcare. O colaborare strânsă între Iran, care are propria prezență militară în Siria, și Rusia există în țară din 2015.

Transformarea migrației siriene în armă de către Rusia

O mare năvală de migranți, predominant sirieni, îndreptați spre Europa a fost rezultatul violenței extreme a campaniei de bombardamente a Rusiei în sprijinul propriilor forțe ale lui Assad. Până la începutul anului 2016, aproape 129.500 de persoane sosiseră pe mare și alte 1.545 pe uscat, marea majoritate traversând Grecia. Valorificarea unui flux atât de masiv de oameni creează nu numai crize la frontieră și umanitare, ci și provoacă haos și discordie socială în acele națiuni care trebuie să facă față acestui aflux. Forțele xenofobe și nativiste impun mișcări politice și sentimente populiste care, în contextul democrației europene, pot crea diviziuni serioase care, din nou, ar funcționa în favoarea Rusiei.

Toate acestea au contribuit nu doar la provocarea instabilității politice și sociale în Europa, ci și la distragerea atenției Occidentului de la conflictul apărut odată cu incursiunea paramilitară deliberată a Rusiei în Crimeea și estul Ucrainei în 2014, urmată de anexarea a Crimeei. Opt ani de conflict au continuat în Donbas, regiunile estice ale Ucrainei, operațiunile paramilitare rusești sprijinind elemente subversive locale care se confruntau cu forțele ucrainene înainte de invazia directă a Rusiei din februarie 2022. 

În mod ironic, în ciuda problemelor cauzate în Siria, Rusia a blocat intrarea refugiaților sirieni sau i-a supus unei ostilități suplimentare atunci când aceștia s-au prezentat pentru azil. Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Putin, aparent fără să știe de implicarea Rusiei în această suferință, a sugerat că națiunile responsabile de provocarea crizei refugiaților ar trebui să suporte costul. Absența azilului pentru sirieni în Rusia a determinat 5.500 dintre ei să continue spre nord pentru a trece prin punctul de trecere a frontierei Borisoglebsky-Storskog, la aproximativ 70°N latitudine, în Norvegia, înainte ca această intrare să fie închisă. Agravând situația sirienilor, unii au fost amendați pentru că s-au prezentat ca refugiați fără acte la Ministerul de Interne. Când erau prinși de poliție, erau trimiși în centre de detenție pentru migranți pentru a fi deportați, fiind returnați în zona de conflict.

Coluziune ruso-belarusă la granița UE

Dezvoltând tema războiului hibrid non-militar, parteneriatul cu Belarus și dictatorul său, Alexandr Lukașenko, i-a oferit lui Putin o nouă oportunitate de a crea haos la granițe la un alt punct de intrare, de data aceasta amenințând Polonia și Lituania. În 2021, cu doar câteva luni înainte de invazia Rusiei în Ucraina, autoritățile belaruse au relaxat cerințele de viză, încurajând mii de migranți din țările afectate de conflict din Orientul Mijlociu, cum ar fi Irakul, Siria, Yemenul și Afganistanul, să sosească în Belarus. Călătoria a fost facilitată de compania aeriană de stat belarusă, iar migranții au fost cazați în hoteluri guvernamentale. Cu toate acestea, Belarus nu a oferit suficient ajutor umanitar, dar a fost destul de dornică să-i mângâie la granița sa de 400 km cu Polonia și națiunile vecine, Lituania și Letonia. Unii migranți au apărut cu vize rusești, ceea ce sugerează că au fost facilitați prin Rusia prin alte mijloace. Această ultimă caracteristică devenise mult mai evidentă până în primăvara anului 2024.

Hartă care prezintă Belarus, un atu de tranzit direct pentru partenerul său estic dominant, Rusia, către UE, cu granița sa alături de Polonia, Lituania și Letonia. Credit hartă: Michele Ursi

La vremea respectivă, această acțiune a fost aparent un răspuns la sancțiunile UE impuse după reprimarea brutală de către Lukașenko a oponenților politici și a protestatarilor care i-au contestat realegerea în 2020, după 27 de ani la putere. Sistemul electoral fusese corupt de regim, permițându-i lui Lukașenko să păstreze ceea ce era, practic, o dictatură. Turbulențele la frontieră păreau coregrafiate strategic pentru a se potrivi nevoilor Rusiei de la acea vreme, deoarece un alt împingere masivă a migranților în UE avea să alimenteze și mai mult tulburările sociale și politice, încurajând extremiștii de dreapta din UE să reacționeze. Până în toamna anului 2021, în timp ce toate acestea erau în desfășurare, devenise mai mult decât evident că Rusia acumula trupe de-a lungul frontierei cu Ucraina, cu o probabilitate tot mai mare de invazie.

Între timp, migranții din Belarus nu numai că se acumulau în număr mare de-a lungul frontierei UE, dar deveneau din ce în ce mai agresivi, izbucnind în izbucniri de violență. Situația s- a înrăutățit odată cu participarea patrulei de frontieră din Belarus, care sprijinea trecerea ilegală prin graniță, direcționând migranții către zone vulnerabile și încercând să orbiască polițiștii de frontieră adverși cu lumini laser. Ca și cum ar fi vrut să evidențieze complicitatea celor două regimuri în această criză, Rusia și Belarus au organizat exerciții militare lângă granița dintre Polonia și Belarus, în timp ce mii de migranți erau blocați în condiții geroase și din ce în ce mai insalubre de la sfârșitul toamnei. Până atunci, aproximativ 15.000 de soldați polonezi fuseseră desfășurați la graniță, ca răspuns la impasul care se instalase pe măsură ce UE încerca să înăbușe criza fabricată. Au fost instituite bariere extinse și a fost creată o zonă de excludere cu lățimea de 200 de metri pentru a stopa fluxul de migranți, dar problema a continuat până în prezent, implicarea mai clar definită.

Războiul ruso-georgian din 2008

Înainte de a invada Ucraina, Putin a atacat Georgia în august 2008. Tulburări existau în regiunile nordice ale Georgiei, Abhazia și Osetia de Sud, încă de la declararea independenței acesteia față de Uniunea Sovietică în 1991. O mișcare separatistă susținută de Rusia în aceste două regiuni a fost substratul necesar pentru ca Putin să se implice în afacerile Georgiei atunci când au izbucnit luptele în Osetia de Sud. Din 2001, Putin a căutat să submineze legătura regiunii cu Georgia. Ceea ce a impulsionat și mai mult ambițiile lui Putin în Georgia a fost poziția pro-Occidentală tot mai mare a acesteia din urmă și interesul său de a adera la NATO, care se angajase în acest proiect la summitul de la București din 2008. Intențiile Rusiei au fost clarificate cu privire la viitorul atât al Abhaziei, cât și al Osetiei de Sud atunci când ambasadorul Rusiei la NATO a avertizat că Rusia își va căuta independența într-o astfel de circumstanță. Când forțele georgiene au intervenit pentru a înăbuși violențele din Osetia de Sud, acestea au întâlnit trupe rusești care intraseră ilegal în regiune. Acuzațiile false de genocid împotriva civililor ruși din regiune i-au oferit lui Putin pretextul de a lansa un război la scară largă chiar împotriva Georgiei, justificând atacul sub pretextul umanitar al unei „ impuneri a păcii ”.

Hartă a Georgiei pe țărmul estic al Mării Negre și a Rusiei la nord, care prezintă regiunile sale nordice „autonome” Abhazia, cu linia sa de coastă considerabilă, și Osetia de Sud fără ieșire la mare, ambele recunoscute la nivel internațional ca parte a Georgiei suverane. Credit hartă: Peter Hermes Furian

Bombardamentele aeriene rusești au avut loc în interiorul și în afara Osetiei de Sud, urmate de o blocadă navală a coastei Georgiei de la Marea Neagră. Rusia a recunoscut apoi independența Abhaziei și Osetiei de Sud, după ce președintele francez Sarkozy a negociat un acord de încetare a focului. Recunoașterea a fost proclamată doar pentru a afirma statutul lor autonom, care fusese deja stabilit la începutul anilor 1990, dar încă ca părți ale Georgiei. Războiul a strămutat inițial 192.000 de persoane, iar șase ani mai târziu, peste 20.000 de persoane, în mare parte etnice georgiene, încă nu își recuperaseră locuințele. În 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat Rusia responsabilă pentru încălcările în cursul angajamentului său militar, iar în 2022, Curtea Penală Internațională a pus sub acuzare anumiți cetățeni ruși pentru crime de război împotriva etnicilor georgieni.

Protestul georgian din capitala Tbilisi, în aprilie 2024, demonstrând furia populară față de poziția pro-rusă a guvernului și adoptarea unei legislații considerate antidemocratice, care încerca să înăbușe presa independentă. Credit foto: George Khelashvili

Rusia a preluat controlul de facto atât asupra Abhaziei, cât și asupra Osetiei de Sud, în ciuda faptului că regiunile sunt încă recunoscute pe plan internațional ca parte a Georgiei. Mai mult, a detașat un număr substanțial de personal militar în fiecare dintre regiuni, unele dintre ele fiind recent redistribuite pentru a lupta în Ucraina. Cinci baze militare permanente au fost înființate doar în Osetia de Sud. Pe lângă câștigarea de teritoriu, Rusia are în vedere utilizarea în continuare a coastei Abhaziei de la Marea Neagră, lungă de 215 km, unde încearcă să înființeze o bază navală în portul Ochamchire, în ciuda obiecțiilor parlamentului. Portul găzduiește în prezent o serie de ambarcațiuni de patrulare ale Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB). Istoria modernă a Rusiei de revendicare a teritoriilor în circumstanțe discutabile a fost în concordanță cu politica sa generală de achiziție teritorială prin ocupație militară, așa cum a fost cazul la Kaliningrad după cel de-al Doilea Război Mondial.  

Atacuri cibernetice rusești asupra unor națiuni străine 

Criminalitatea cibernetică a devenit un fenomen, o mare parte din aceasta fiind orientată spre beneficii financiare. Cu toate acestea, agenții ruși din regimul lui Putin au început un proces de ciberspionaj ca mijloc de război hibrid pentru a oferi Rusiei un avantaj strategic prin subminarea intereselor vitale din cadrul acelor națiuni pe care le considera a fi aliniate împotriva sa. La o conferință de la Valdai, Putin a discutat despre politica externă sub titlul „Rusia și lumea în schimbare”, în care a menționat utilizarea „puterii soft” sub forma unei matrice de instrumente și metode în scopul atingerii obiectivelor de politică externă fără utilizarea armelor. El a sugerat că aceste metode erau folosite pentru a provoca atitudini extremiste și naționaliste, a manipula publicul și a interveni în politicile interne ale națiunilor suverane, dar a omis să menționeze că Rusia era deja angajată în activități similare. Cam în aceeași perioadă, Valeri Gherasimov, șeful Statului Major General al Forțelor Armate Ruse în timpul mandatului lui Putin și presupusul autor al ceea ce a fost numită „doctrina Gherasimov”, a avansat noțiunea unei noi metode de război care necesita integrarea capabilităților non-militare pentru a oferi un avantaj strategic prin subminarea securității și a voinței politice a adversarului.

În 2007, Estonia, fost satelit al Uniunii Sovietice, a făcut planuri de a muta un memorial rusesc dedicat celui de-al Doilea Război Mondial din capitala sa, Tallinn, ceea ce l-a determinat pe Putin, furios, să reacționeze prin dezactivarea internetului țării cu un atac cibernetic de tip DDOS (Distributed Denial of Service ), susținut pe o perioadă de trei săptămâni. Organizațiile din sectorul public și privat au fost afectate de vizarea site-urilor web de stat și comerciale, supraîncărcându-și serverele cu trafic nedorit, făcându-le inaccesibile. Acesta a fost primul episod cunoscut în care o națiune a amenințat securitatea și independența altei națiuni printr-un astfel de atac. În retrospectivă, Rusia a dovedit singură eficacitatea acestui tip de incursiune ca un alt mijloc de război hibrid , care avea să fie aplicat în curând și în alte părți.

Atât Georgia, cât și Ucraina au fost vizate de Rusia și în 2007, prin includerea „știrilor false” în scopul subminării principiilor democratice și polarizării elementelor ușor manipulabile ale societății. În 2008, când Lituania a interzis utilizarea simbolurilor sovietice învechite, hackerii ruși au defigurat site-uri web cu simboluri emblematice pentru fosta Uniune Sovietică. O acțiune DDOS militară și cibernetică coordonată a Rusiei a fost efectuată pentru prima dată în timpul războiului ruso-georgian din 2008, perturbând comunicațiile interne ale Georgiei. În 2009, Rusia a lansat atacuri cibernetice asupra a două națiuni aliniate cu ea în Comunitatea Statelor Independente, Kârgâzstan și Kazahstan. În primul caz, a fost vorba de forțarea președintelui Bakiyev al Kârgâzstanului să evacueze o bază militară americană. În al doilea caz, a avut ca obiect o plângere față de o instituție media care a publicat o declarație critică la adresa Rusiei de către președintele Nazarbayev al Kazahstanului.

Imagine reprezentativă a mașinii hibride de război cibernetic a Rusiei, care funcționează sub GRU, serviciul de informații militare rus. Credit foto: Vvchal

Un al doilea atac coordonat, militar și DDOS, de 32 de ori mai mare decât cel efectuat asupra Georgiei în 2008, a compromis comunicațiile pe internet în Ucraina atunci când paramilitarii ruși au preluat controlul asupra Crimeei în martie 2014. În luna mai a aceluiași an, cu puțin timp înainte de alegerile prezidențiale din Ucraina, Rusia a piratat comisia electorală, deși ucrainenii au rezolvat rapid problema prin arestarea ulterioară a hackerilor.

Rețeaua de calculatoare a Bundestagului german a fost descoperită ca fiind penetrată de hackeri ruși în 2015, care încercau să acceseze rețelele administrative ale politicienilor germani și ale NATO. Îngrijorări suplimentare au apărut în 2016, când au fost furnizate dovezi că alegerile parlamentare din Germania din anul următor vor fi martorii interferențelor cibernetice ale Rusiei, în încercarea de a o slăbi pe cancelarul în exercițiu, Angela Merkel. Exploatarea externă a Rusiei a continuat, hackerii acesteia intrând în rețeaua de calculatoare a Partidului Democrat din SUA și în e-mailurile oficialilor săi, care au fost apoi diseminate la nivel global prin WikiLeaks. Incursiunea a fost în mod clar menită să submineze candidatura lui Hillary Clinton la președinție. Ministerul de Externe al Finlandei a fost notificat în 2016 că a fost compromisă de hackeri ruși în 2013 și că, la acea vreme, făcuse parte dintr-o campanie mai amplă care a implicat peste 50 de națiuni.

Recentele atacuri cibernetice rusești au provocat haos în spitale din Marea Britanie, firme din domeniul apărării și aerospațial , personalități politice din Germania și Republica Cehă, precum și în entități de infrastructură critică din Suedia, Lituania, Polonia și Slovacia. O mare parte a activității a fost legată de un grup („Fancy Bear”) legat de Direcția Principală a Statului Major General al Forțelor Armate ale Federației Ruse (GRU) a Kremlinului sau, pur și simplu, de principala Direcție de informații a armatei ruse. Atacurile continuă să capete amploare la nivel global, în special în Occident, fiind însoțite de o vigilență sporită și de contramăsuri luate în mod corespunzător.

Incursiunea mercenarilor ruși în Africa

De mult timp, Rusia s-a implicat în afacerile națiunilor africane, fiind prima dintre numeroasele națiuni care caută influență, deși metodele și motivele sale agresive s-au dovedit a fi mult mai egoiste. Scopul său a fost extragerea de bogății și subminarea democrațiilor în sprijinul regimurilor autoritare cu care acordurile pot fi realizate mai ușor prin relații tranzacționale directe, decât prin ambiguitățile dezbaterii parlamentare. Pe lângă implicarea militară directă, cu desfășurarea de mercenari ai Grupului Wagner, afiliați Kremlinului, în sprijinul loviturilor de stat, Rusia a introdus campanii de dezinformare, a intervenit în alegerile naționale, a comercializat arme pentru acces la resurse și a preluat controlul asupra serviciilor de securitate națională.

Insignia forței paramilitare a Rusiei, Grupul Wagner, integrată oficial în armata rusă după asasinarea liderului acesteia, Evgheni Prigojin, de către Putin, în august 2023. Credit grafic: Fly Of Swallow Studio

Rusia a fost principalul agent al dezinformării în Africa, sponsorizând 80 de campanii în 22 de țări și reprezentând aproape 40% din totalul acestor campanii. Includerea sa alături de China, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Qatar reprezintă aproape 60% din campaniile de dezinformare de pe continent. Campaniile transnaționale, dintre care 16 aparțin Rusiei, au apărut răspândind sentimente antioccidentale, doi actori notabili ai dezinformării conectați la Rusia acumulând un număr total de peste 28 de milioane de urmăritori pe rețelele sociale. Grupul Wagner a folosit dezinformarea pentru a viza în mod specific Mali, Burkina Faso și Niger în Africa de Vest. Pentru a-și menține puterea, junte militare din Mali și Burkina Faso au devenit dependente de sprijinul Rusiei. De la preluarea puterii în 2020, junta din Mali și-a încălcat în mod repetat angajamentul privind un calendar de tranziție, permițând în același timp ca securitatea și condițiile economice ale națiunii să se deterioreze alarmant. O coaliție separatistă Taureg a obținut recent o înfrângere majoră a forțelor din Mali și a aliaților săi Wagner la granița cu Algeria, demonstrând că Rusia a reușit doar să creeze o instabilitate mai mare prin acțiunile sale și a suferit consecințele. O situație similară a apărut și în Niger după lovitura de stat militară din iulie 2023, cu deteriorarea securității, economiei și bunăstării sociale a națiunii. Toate câștigurile obținute sub conducerea democratică anterioară au fost practic șterse, grupările islamiste creând acum tulburări și forțând junta să desfășoare mercenari ruși în schimbul drepturilor miniere în regiunile aurifere ale țării.

Odată cu asasinarea lui Evgheni Prigojin, liderul Grupului Wagner, de către Putin în 2023 și încorporarea grupului în armata rusă, orice negare plauzibilă din partea regimului lui Putin a încălcărilor sistemice continue ale drepturilor omului (de exemplu, tortură, jafuri, execuții sumare, violență sexuală) comise de grup nu mai poate fi invocată. În cele din urmă, recrutarea acestor ruși nu a reușit decât să exacerbeze violența și mizeria suferite de popor. Din păcate, unii lideri africani au văzut Rusia ca pe un mijloc de a-și valida puterea, iar Rusia a fost mai mult decât fericită să -i acomodeze fără a investi prea mult în acest proces. Un alt bun exemplu în acest sens este în vigoare din 2020 în Republica Centrafricană (RCA), unde Grupul Wagner a căutat să exploateze resursele sale de aur, diamante, uraniu și petrol în schimbul securității pe care o oferă în sprijinul regimului Faustin-Archange Touadéra.

Un efect derivat al tulburărilor din Africa, exacerbate de mercenarii Wagner, a fost strămutarea masivă a persoanelor din diversele zone de conflict, în special în Sahel și Africa Centrală. Numai în RCA, până la sfârșitul anului 2021, 722.000 de persoane erau strămutate intern. Biroul ONU pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare a estimat că peste 60% din populație avea nevoie de ajutor urgent. Mulți ar porni într-o migrație spre nord, către Tunisia și Libia, pentru a scăpa de foamete și violență. Rusia, la rândul său, a stabilit, de asemenea, două baze militare în Libia, sub controlul mercenarilor Wagner, a integrat personal GRU și al forțelor speciale și a mutat sisteme de apărare aeriană , ca și cum ar fi vrut să-și asigure poziția strategică în apropierea sudului Europei. Personalul Wagner a fost implicat în continuare în facilitarea migrației ilegale în Europa, negociind cu contrabandiștii care au invadat coasta. La fel ca în cazul migrației spre vest din Orientul Mijlociu prin Belarus, a existat o mișcare semnificativă a migranților către coasta de sud a Europei, în special Italia, prin Africa de Nord, în scopuri care se potrivesc nevoilor Rusiei, din nou, de a destabiliza instituțiile societale și guvernamentale din cadrul UE.  

Marșul Rusiei în Venezuela

Dorința Rusiei ca autoritarismul să prindă rădăcini în Venezuela s-a împlinit odată cu ascensiunea liderului marxist Hugo Chávez în 1999, pe o platformă populistă care atrăgea clasa muncitoare și săracii. Putin a venit la putere la scurt timp după aceea, în 2000, și s-a angajat într-un efort de a atrage națiunile latino-americane în sfera de influență a Rusiei, la fel cum foștii săi lideri ai Uniunii Sovietice făcuseră cu Cuba și Nicaragua. Dar acum intenția era mai largă, odată cu viziunea sa de a recruta națiuni într-o nouă ordine mondială care ar contesta cea condusă de SUA. Chávez împărtășea un puternic sentiment anti-american și a favorizat curând relațiile cu Rusia, consolidându-le prin achiziționarea de echipamente militare la un preț de peste 4 miliarde de dolari. Alte acorduri au fost încheiate în 2008 privind cooperarea în domeniul energiei nucleare, un sistem de apărare spațială și furnizarea de submarine nucleare până în 2020.

Chávez a murit în 2013 și a fost succedat de vicepreședintele său, Nicholás Maduro, în cadrul unor alegeri prezidențiale speciale. Corupția prinsese rădăcini în Venezuela, o Venezuela bogată în resurse, sub Chávez și a devenit o problemă mult mai mare sub Maduro, a cărui demagogie a dus la o deteriorare politică și socioeconomică, cu un decalaj de bogăție tot mai mare. Acest lucru s-a manifestat prin hiperinflație , sărăcie extremă, lipsă de alimente , șomaj, un sistem de sănătate deficient , escaladarea ratelor criminalității și mortalității și emigrație substanțială. Aceasta din urmă a devenit o sursă majoră de dificultăți, având în vedere presiunile rezultate impuse asupra frontierei de sud a SUA, în special în timpul administrației Biden .

Hartă a Venezuelei care arată apropierea sa de Panama în direcția frontierei de sud a SUA și a frontierei cu Guyana, unde Maduro a fabricat o dispută teritorială pentru a distrage atenția de la activitățile sale frauduloase din recentele alegeri prezidențiale. Credit hartă: GR.Stocks

Când Maduro a fost „reales” în 2018, în circumstanțe considerate frauduloase de națiunile vecine, UE, Canada și SUA, Rusia a recunoscut regimul Maduro și, împreună cu China, a respins o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU care solicita noi alegeri prezidențiale. În același an, în schimbul asistenței Rusiei sub formă de împrumuturi și planuri de salvare din anii precedenți, Rusia a dobândit proprietatea asupra unor porțiuni mari din mai multe câmpuri petroliere venezuelene și controlul producției viitoare a două câmpuri de gaze naturale din Caraibe. Mai mult, a preluat controlul a 49,9% din CITGO, compania americană deținută în totalitate de Venezuela, inclusiv trei rafinării de pe Coasta Golfului, în schimbul a 1,5 miliarde de dolari. Până la sfârșitul anului 2018, Rusia investise 1 miliard de dolari în industria minieră a aurului din Venezuela și au fost încheiate contracte suplimentare pentru furnizarea a 600.000 de tone de grâu și pentru modernizarea și întreținerea armamentului său în Venezuela.

Pe fondul conflictelor din Venezuela, al autorității puse sub semnul întrebării a lui Maduro după alegerile frauduloase din 2018 și al îngrijorărilor legate de investițiile Rusiei, mercenarii Wagner ai lui Putin au început să intre în Venezuela în 2018, aparent pentru a-l proteja pe Maduro. Pe lângă antrenarea unităților de luptă venezuelene și a milițiilor pro-regim, forțele Wagner s-au angajat în protejarea rafinăriilor de petrol, împreună cu o serie de entități comerciale rusești rezidente. Extracția de toriu, un metal radioactiv care poate fi utilizat în industria aerospațială, precum și în reacții nucleare, printre alte aplicații, a devenit un alt punct central pentru protecția din partea Wagner la operațiunile de extracție rusești consacrate. De asemenea, gruparea a fost implicată în mineritul ilegal de aur, unde au fost încălcate drepturile omului și au fost suferite daune mediului.

Dictatorul venezuelean, Nicolás Maduro, la un miting din aprilie 2024, cu ocazia celei de-a 22-a aniversări a loviturii de stat împotriva predecesorului său, liderul marxist Hugo Chávez. Credit foto: SStringerAL

Alegerile prezidențiale controversate din Venezuela din iulie 2024, evident corupte de o interferență extinsă a guvernului, au adus mercenari ai lui Wagner printre forțele de securitate venezuelene în timpul protestelor care au urmat. Sosirea recentă și prezența extinsă a navelor de război rusești în Venezuela au coincis cu alegerile, ca și cum ar fi vrut să transmită mesajul că există întăriri disponibile, în caz de nevoie. Mai mult, recenta dispută teritorială a lui Maduro asupra regiunii Essequibo din Guyana vecină a dus la modernizarea pistei de aterizare militare din apropierea Venezuelei, la extinderea facilităților militare și la construirea unui pod pentru a facilita trecerea în teritoriu. Episodul a părut a fi mai degrabă o distragere a atenției de la alegeri. Cu toate acestea, în cazul în care SUA ar fi obligate să acționeze militar în cazul unei escaladări a disputei, prezența rusă ar complica situația.

Acțiunile criminale sponsorizate de stat ale lui Putin

În iulie 2024, un complot al agenților ruși de asasinare a lui Armin Papperger, directorul executiv și președintele consiliului de administrație al Rheinmetall AG, al cincilea cel mai mare producător de arme din Europa, a fost demascat de o colaborare a agențiilor de informații americane și germane. Acesta a fost unul dintre numeroasele planuri rusești de a ucide directori din industria europeană de apărare care sprijiniseră apărarea Ucrainei împotriva invaziei Rusiei. Ca o altă componentă a războiului hibrid al lui Putin, Rusia s-a angajat în mai multe proiecte care au inclus incendierea de depozite, vandalism și comploturi cu bombă, toate făcând parte dintr-o operațiune de sabotaj pe scară largă în statele membre NATO, care viza liniile de aprovizionare cu arme și persoanele implicate în fabricarea acestora. Majoritatea, dacă nu toate, par a fi conectate la agenția de informații GRU a Rusiei.

Planificarea și executarea atacurilor de sabotaj de către Rusia s-au intensificat în acest an, cu intenția de a crește costul sprijinului acordat Ucrainei. A fost adoptată o metodă prin care Rusia recrutează simpatizanți online în scopuri de supraveghere și strângere de informații, urmată de o posibilă distrugere a locului de interes. Operațiunile sunt parcă efectuate astfel încât să se mențină sub pragul de a instiga un răspuns militar furios. Aceste intervenții îi sunt familiare lui Putin, având în vedere cunoștințele sale despre operațiunile de spionaj ale serviciilor de securitate sovietice. La începutul Războiului Rece din anii 1950, sovieticii aveau depozite ascunse de explozibili puternici și arme în Europa de Vest și, eventual, în SUA, cu planuri stabilite de activare la ordine, dar care nu s-au materializat niciodată. Locația acestor stocuri a rămas în mare parte nedescoperită de Occident, deși este cu siguranță cunoscută de Putin.

Asasinatele sponsorizate de statul rusesc au fost reintroduse de Putin și datează din 2004, din primele etape ale președinției sale, când vicepreședintele cecen Zelimkhan Yanderbiyev, un naționalist care dorea independența Ceceniei, a fost executat în Qatar de doi agenți ruși. Au urmat o serie de otrăviri ale exilaților ruși și ale unor figuri ale opoziției pe pământ străin, unele reușite, altele mai puțin reușite . Cele care au loc în interiorul Rusiei au un profil mai violent - împușcături, explozii, „căderi” de la ferestre sau pe mai multe scări, spânzurare. Cunoașterea acum a faptului că acele persoane vizate pentru execuție sunt cetățeni ai altor națiuni întoarce pagina cu privire la natura unor astfel de crime. Trebuie să se pună la îndoială dacă națiunea responsabilă pentru acestea poate fi obligată să înfrunte consecințele într-un mod care să o oblige să se abțină, așa cum ar fi trebuit să fie obligată să facă când a invadat pentru prima dată Ucraina în 2014.

Putin, sovietul

Putin pare să-și fi convins poporul de necesitatea unei Rusii Mari, una care să se proclame dominantă printre alte națiuni, care să fie temută pentru măreția sa, astfel încât să poată conduce altele într-o nouă ordine mondială în care alte regimuri autoritare s-ar putea simți obligate să aparțină. El a eșuat, dar alții din regimul său se vor întreba totuși dacă se pot reinventa și își pot asuma personalitatea unui dictator similar cu intenții similare. Mentalitatea erei sovietice rămâne cu nevoia de a se angaja într-o cursă pentru a-i întrece pe alții din punct de vedere militar cu orice preț. Câștigul teritorial și avantajul global depășesc cu mult prioritatea față de bunăstarea poporului rus. Efortul lui Putin de a exercita o astfel de acțiune malefică la nivel global va însemna foarte puțin în cele din urmă, când națiunea sa va fi învinsă militar și ruinată economic, zăcând prostită în fața Chinei. Exemplul pe care l-a dat cu forma sa autoritară de guvernare, așa cum au întreprins liderii Rusiei Sovietice înaintea lui, aduce din nou națiunea sa în pragul catastrofei. Procedând astfel, Putin a plasat Rusia într-o lumină proastă prin acțiunile criminale pe care le-a întreprins la nivel mondial, demonstrând comunității globale durerea pe care au provocat-o la rândul lor. Multe vor rămâne neiertate și ținute minte.

Europa trebuie să înceteze să se teamă de hegemonia rusă și de gândul de a retrăi trecutul. Occidentul trebuie să vadă sfârșitul unui coșmar recurent provocat de încă un regim rusesc incapabil să învețe din trecutul său și din propriul ciclu repetitiv de eșecuri. Este timpul pentru o guvernare rusă diferită, care să aibă grijă de nevoile întregii națiuni, mai degrabă decât de anumite centre urbane, și să înceteze să creeze iluzii false de progres atunci când atât de multe eșuează în jurul ei. Autoritarienii privesc aspectele absurde ale democrației - un sistem judiciar care uneori eșuează în misiunea sa, un organ legislativ care devine atât de polarizat încât progresul este întârziat, o ramură executivă care se clatină în judecata sa - și cred că există o cale mai bună, luarea deciziilor fiind lăsată pur și simplu în mâinile unui autocrat și ale unui cadru de lingușitori loiali. Retrospectiv, însă, s-ar putea să descopere prea târziu că energia cheltuită în dezbateri în cadrul instituțiilor democratice deschide într-adevăr o cale spre o bunăstare și o securitate națională durabilă. Democrațiile însele eșuează atunci când această energie se disipează, iar noțiunile populiste înguste prind din nou rădăcini, readucând națiunea într-un coșmar autoritar.

Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2024. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.


2 gânduri despre „Variola rusească globală”

Comentariile sunt închise.