În timp ce mai mulți lideri din Occident și din alte părți, indiferent de vârsta lor, sunt hotărâți să rămână la zi, conștienți atât de propriul loc în istorie, cât și de aspirațiile națiunilor lor respective, un Vladimir Putin îmbătrânit pare să nu fi uitat niciodată trecutul său și nici măcar pe cel al predecesorilor săi. El este o înviere dintr-o altă eră, hotărât să recâștige o glorie trecută a Rusiei, despre care crede că a existat odată. Fostul ofițer KGB devenit politician continuă să se etaleze în stilul clasic, demonstrativ, al educației sale axate pe securitate, cu brațul drept ținut nemișcat lângă corp, în timp ce cel stâng este vizibil angajat într-o mișcare de mare amplitudine, înainte și înapoi. El a deplâns dispariția din 1991 a unei Uniuni Sovietice muribunde, numind-o „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului” în discursul său despre starea uniunii din 2005. El a fost obsedat de fragmentarea Rusiei prin mișcările separatiste ulterioare care i-au amenințat moștenirea ca entitate formidabilă și înfricoșătoare pe scena mondială. Exemplul notabil în acest caz a fost recenta revoltă din Cecenia (1999-2000), pe care a înăbușit-o brutal în mod militar sovietic inconfundabil, cu atrocitățile aferente .
S-a vorbit mult despre planurile imperialiste ale lui Putin, deghizate în viziunea sa eronată asupra istoriei. El se bucură de ambițiile expansioniste deosebite ale Rusiei din secolele al XVI -lea până în al XVIII -lea , când țarii săi, de la Ivan al IV-lea („cel Groaznic”, r. 1547-1584) până la împărăteasa Ecaterina a II-a („cea Mare”, r. 1762-1796), au extins progresiv întinderea teritorială a țării până la Oceanul Pacific. Imitând istoricii țariști care au încercat să sporească prestigiul monarhilor lor prin combinarea ciudată a istoriei ucrainene și ruse pentru a reflecta o moștenire comună și, prin urmare, mai veche, Putin a continuat să facă același lucru în fantezia sa istorică din 2021. Folosind această platformă, el și-a justificat dreptul de a invada Ucraina pentru a o revendica ca pe un pământ al său și nu ca pe unul aparținând Occidentului , darămite ca pe o națiune suverană declarată.
Putin s-a implicat în ideea unei Rusii mai mari încă din tinerețe și a căutat să se implice în securitatea acesteia prin recrutare în cadrul principalei sale agenții de aplicare a legii, cunoscută la acea vreme sub numele de KGB sau Comitetul de Securitate al Statului. Un aparat puternic, axat pe securitate, era de mult înrădăcinat în societatea de elită a Rusiei încă din vremea țarilor, promovat în special de influentul consilier al țarului Alexandru al III-lea, și mai târziu al țarului Nicolae al II-lea, Constantin Pobedonoștiv (1827-1907). Vladimir Lenin (1870-1924) și bolșevicii săi nu numai că au adoptat noțiunea unui aparat de securitate omniprezent, numit acum „Ceka”, dar și-au intensificat în mod notabil tacticile brutale asupra civililor, ajungând la cei cu statut criminal, prin implementarea torturii fizice și a execuțiilor extrajudiciare ca mijloace de conduită.
Istoria cruzimii rusești nu a fost doar instituțională în manifestările sale, ci pare să fi apărut și să fi fost modelată intrinsec în cadrul societății ruse, în special în rândul țărănimii Rusiei țariste. Viața în această perioadă fusese supusă unei asprime și privațiuni considerabile, fără răgaz. Celebrul scriitor rus, Maxim Gorki (1868-1936), a remarcat acest lucru în declarația sa: „Cruzimea este principala trăsătură a rușilor”. Această trăsătură a caracterului rus nu ar fi putut fi promovată în continuare decât de răsturnarea violentă ulterioară a regimului țarist, de brutalul război civil rus care a urmat, doar pentru a se confrunta cu cruzimea supremă a stalinismului și cu privațiunile celui de-al Doilea Război Mondial. Este probabil ceea ce stă la baza cruzimii inerente și istorice care este atât de odioasă de armata Rusiei și totuși tolerată de conducerea sa.

Abia în secolul al XX-lea, Rusia avea să fie martoră la o asemenea cruzime de neimaginat în timpul regimului stalinist, după ce tocmai ieșise din revoluția lui Lenin, care ea însăși curmase peste nouă milioane de vieți. Iosif Stalin (1878-1953) a preluat conducerea Uniunii Sovietice ca secretar general al Partidului Comunist în 1922, consolidându-și poziția asupra regimului în anii 1930, când a preluat puterea dictatorială până la moartea sa. Gulagurile, numite eufemistic „lagăre de muncă”, la momentul morții sale adăposteau 2,5 milioane de prizonieri, majoritatea urmăriți penal pentru disidență. Aproximativ 14 milioane trecuseră deja prin porțile lor în timpul îndelungatului său mandat, iar peste un milion pierise în urma lor.

Sistemul de colectivizare agricolă al lui Stalin a provocat o foamete pe scară largă, care a atins apogeul odată cu Marea Foamete sau „Holodomor” din 1932-1933, timp în care estimările conservatoare au contabilizat 14,5 milioane de decese în Uniunea Sovietică. Printre aceștia se numărau șapte milioane de ucraineni, inclusiv trei milioane de copii, potrivit lui Robert Conquest în cartea sa „Recolta Tristeții: Colectivizarea Sovietică și Foametea Terorii” (Oxford University Press, 1986). Ucraina, în special, fusese vizată strategic pentru disidența sa, iar soarta sa a fost recunoscută de Parlamentul European ca un genocid. Apoi a venit „Marea Epurare” (1936-1938), când un Stalin paranoic a terorizat populația generală și propriile sale elite comuniste, inclusiv cadre universitare și conducerea militară, cu acuzații de subminare a statului, dar, mai precis, a autorității sale. Sute de mii de oameni au fost arestate de poliția sa secretă, inclusiv 103 dintre cei mai înalți membri ai Partidului Comunist, dintre care 81 au fost executați, restul fiind răspândiți și pierduți prin gulaguri.

Ca și cum ar fi vrut să sublinieze ambivalența Rusiei față de autoritarism și cruzime, un sondaj public realizat de Centrul Levada din Rusia a identificat 51% dintre respondenți care îl priveau pe Stalin cu „admirație”, „respect” sau „simpatie”. Studiul a fost remarcabil și pentru o creștere de 12% față de anul precedent în categoria „respect”. Publicul era acum de părere că pierderile umane din perioada stalinistă erau cumva justificabile. Tendința către o imagine pozitivă asupra lui Stalin, chiar și în rândul tinerilor, evoluase în Rusia, în special din 2015, după invazia și anexarea Crimeii de către Putin. Această ultimă acțiune a fost paralelă cu revendicarea postbelică a lui Stalin asupra mai multor națiuni din Europa de Est care fuseseră cucerite de armata sa, inclusiv teritoriul Königsberg, acum Kaliningrad. La scurt timp după aceea, influența comunistă a fost exercitată peste tot și s-au stabilit regimuri marionetă, la fel ca în cazul Crimeii din 2014. Atunci a fost o chestiune simplă ca Pactul de la Varșovia să ia ființă în 1955, spre marea dezamăgire a acelor națiuni est-europene, ca mijloc de a contesta Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), care se formase în 1949.

Există asemănări între Stalin și Putin, ca și cum acesta din urmă ar fi fost un elev al celuilalt. Poate că nu este surprinzător faptul că Putin a înviat imnul național de inspirație stalinistă, scris pentru Rusia în 1943, și a reînviat iconografia țaristă a vulturului cu două capete ca stemă a statului. Comportamentele lor vorbesc despre o înclinație pentru controlul absolut asupra mediului lor imediat, ceea ce îi face probabil vulnerabili la convingeri paranoiceși la mijloace excesive de menținere a securității absolute. De fapt, s-a sugerat că bolile mintale care stăteau la baza paranoiei lui Stalin explică excesele Marii Epurări. De asemenea, a existat o lipsă notabilă de umanitate în modul în care cei doi lideri au gestionat atât afacerile interne, cât și cele externe, o lipsă de respect pentru bunăstarea oamenilor asupra cărora aveau stăpânire, precum și cruzimea cu care au condus chestiunile de război.

Invazia Ucrainei de către Putin în 2022 s-a dovedit a avea un început nefavorabil, o greșeală strategică profundă și o experiență teribil de rușinoasă pentru potențialul împărat. Semnele distinctive ale strategiei militare rusești, cu cruzimea sa inerentă, erau toate evidente - atrocități civile, infracțiuni și ignorarea regulilor de conduită. Nimic din toate acestea nu a ajutat la depășirea urmăririi inepite, care avea așteptarea unei victorii rapide și a sărbătorii pe străzi. Dar nu este un set de circumstanțe neobișnuite, deoarece multe dintre aceleași circumstanțe fuseseră văzute la începutul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, aceleași cheltuieli de personal militar, pierderi masive de armament și jena care a venit odată cu acestea.
Elemente ale aceleiași barbarii atât de evidente în timpul domniei lui Stalin în secolul al XX-leas -au manifestat sub Putin în secolul al XXI-lea. Eliberarea de lanțurile opresiunii Rusiei Sovietice în Europa de Est, resimțită atât de ușor de toți în 1989-1990, a fost înlocuită de teama aceleiași amenințări din partea răului recognoscibil care este Putin. Oricât de remarcabil ar fi într-un interval de timp atât de scurt, de puțin peste două decenii, în ciuda gravelor nemulțumiri din trecut, națiunile est-europene Ungaria și Slovaciaau deviat spre alinierea cu o Rusie încurajată și cu un alt dictator rus. Teama de a provoca o răzbunare rusească în stil stalinist este probabil profundă atunci când ambele națiuni nu numai că se învecinează direct cu Ucraina, dar rămân dependente de exportul de energie. Atât Viktor Orbán din Ungaria, cât și Robert Fico din Slovacia au, de asemenea, propriile lor responsabilități sau dependențe personale în ceea ce privește relațiile cu Rusia, care pot fi de interes pentru fiecare lider sau pe care aceștia ar putea să nu dorească să le facă compromisuri.
Convingerile lui Putin cu privire la destinul Rusiei au fost confirmate de anumiți scriitori și filozofi. Ivan Ilyan (1883-1954) a îmbrățișat convingeri autocratice și ideea unui erou idealist solitar, o forță a naturii, capabil să preia controlul asupra situației sale pentru a aduce o nouă renaștere sau pentru a consolida statutul națiunii sale. Această retorică naționalistă a fost continuată pe larg de un alt influent cu intenții imperialiste, Alexander Dughin, care a alimentat un sentiment de expansionism ca destin al Rusiei, sentiment care a cuprins în mod remarcabil o mare parte a Eurasiei. Într-o oarecare măsură, pare probabil că Putin a nutrit în mod inerent aceste convingeri încă din tinerețe, astfel încât i s-ar fi părut natural să le contopească cu ale sale, suficient pentru a reseta istoria la propriul său plan iredentist și a continua să recupereze ceea ce considera a fi al său.
Putin, cu o concepție istorică profundă, ia în considerare Rusia țaristă, odinioară expansivă și strict controlată, și succesoarea acesteia, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), și vede starea actuală a unei Federații Ruse (RF) amenințată cu colapsul. Încă de la înființarea sa, în ultima parte a secolului al XIII-lea, principatul Moscovei, cu centrul în jurul Moscovei, a fost înființat și i-a adăugat treptat domeniului orașele-stat independente Novgorod, Pskov, Smolensk și Tver, devenind teritoriul care avea să devină Rusia. Acesta a câștigat recunoașterea ca un oraș-stat puternic sub Ivan al III-lea (1440-1505), urmat la scurt timp de un expansionism neîncetat care, în cele din urmă, a început să cuprindă în mare măsură teritoriul Ucrainei de astăzi, 200 de ani mai târziu. Intențiile imperiale au devenit un element necesar care justifică regimul autocratic țarist ca mijloc de protecție împotriva dușmanilor imaginari. Așa cum a arătat cartea lui Geoffrey Hosking, „Rusia: Poporul și Imperiul, 1552-1917” (Harvard University Press, 1997), a pus în mișcare un ciclu repetitiv de expansiune, subjugare cu represiune și rusificare, urmat de o expansiune suplimentară , ceea ce a determinat-o pe Ecaterina a II-a să declare: „Nu am altă modalitate de a-mi apăra granițele decât să le extind”.
Amenințarea externă imaginară a lui Putin , desigur, a fost NATO, pe care l-a acuzat că a încălcat granița Rusiei, revendicând teritorii asupra cărora Rusia lui Stalin deținea cândva dominația. Problema logicii lui Putin aici, în afară de faptul că NATO rămâne o organizație defensivă, indică faptul că națiunile căutau securitate împotriva amenințării unei alte hegemonii rusești represive, conduse de un regim autoritar centralizat și egoist la Moscova. La fel ca justificarea împărătesei Ecaterina pentru expansiunea Rusiei, Putin avea să susțină în 2016 că granița Rusiei „nu se termină nicăieri ”. Aceasta a fost interpretată ca însemnând, în sensul modern, că va apăra drepturile etnicilor ruși oriunde ar locui. Afirmația nu era diferită în intenție de ceea ce declarase Adolf Hitler înainte de a invada Cehoslovacia, unde o pluralitate germană ocupase regiunea Sudeților . Prin propriile sale cuvinte, Putin a ajuns să-și justifice interferența în estul Ucrainei la acea vreme , urmând-o cu invazia sa la scară largă a teritoriului în 2022.
Deși, oricât de surprinzător ar părea, regimul actual din Rusia nu a atins nivelul depravării observate în perioada stalinistă, există cu siguranță un nivel de cruzime și comportament imoral la Putin care îl emulează pe dictatorul anterior. Adevărata problemă se referă la ce va însemna acest lucru pentru Rusia și pentru războiul pe care Putin trebuie să-l revendice. Costul războiului a continuat să escaladeze. Vizarea economiei de export a Rusiei prin distrugerea rafinăriilor și depozitelor sale de petrol a amplificat impactul sancțiunilor globale. Amenințarea foarte reală a confiscării activelor sale externe în beneficiul Ucrainei ar putea afecta și mai mult capacitatea Rusiei de a finanța întreaga întreprindere militară. De asemenea, pierderea considerabilă de personal militar a dus la metode destul de disperate de înlocuire a acestuia prin recrutarea de criminali, minorități etnice din cadrul RF și luptători străini, dintre care mulți au dezertat, pur și simplu au refuzat să lupte sau, mai probabil, au fost uciși. Rusia este cunoscută de mult timp pentru capacitatea sa de a recruta un număr mare de militari, dar capacitatea sa de a face acest lucru acum și de a-i reține a devenit din ce în ce mai dificilă. Acum este obligată să ofere stimulente sub formă de creșteri salariale și indemnizații de deces și să găsească modalități de a depăși ciuma veștilor proaste care au venit chiar de pe front. Este puțin probabil ca o astfel de calamitate, atât de acută cum a devenit, să fi fost anticipată.
Există însă mai multe aspecte implicate în susținerea efortului de război care ar trebui menționate. Cu mult înainte de invazie, eforturile lui Putin s-au concentrat pe asigurarea dictaturii sale pe termen lung. Acest lucru nu se putea întâmpla doar prin organizarea unei farse electorale din epoca sovietică, cu „afirmarea ritualizată, performativă a regimului”, așa cum a fost numită de Jerome Gilison într-un articol. Mai degrabă, este vorba despre un efort pe termen lung de a realiza militarizarea societății ruse pentru a asigura o stare de război prelungit, în scopul recâștigării imperiului pierdut al lui Putin. În acest scop, regimul a început un proces de îndoctrinare a tineretului său cu idealuri naționaliste, promovând noțiunea de patriotism, dreptate și eroism în apărarea mamei Rusii, așa cum a făcut-o odinioară în timpul Marelui Război Patriotic de acum 80 de ani. O amprentă stalinistă își face din nou intrarea în prezent.
Represiunea politică din Rusia a escaladat semnificativ de la invazia Ucrainei din februarie 2022, odată cu impunerea unor legi care incriminează disidența, ceea ce a dus la o creștere substanțială a numărului de prizonieri politici, amintind de opresiunea stalinistă. Mass-media independentă a fost eliminată, lăsând sursele de știri sponsorizate de stat să evidențieze propaganda militară a Rusiei, să reamintească publicului de priceperea sa imperială din trecut, să stârnească sentimentele patriotice și să promoveze infailibilitatea lui Vladimir Putin. În același mod, statura unui Stalin condamnat anterior a fost ridicată la una de proporții eroice, unul care a salvat patria de invadatorul nazist și, procedând astfel, le-a amintit rușilor de marea luptă a lui Putin împotriva nazismului în Ucraina, oricât de ridicol ar suna.

Cultul lui Putin a devenit înrădăcinat în societatea rusă contemporană, accentul fiind pus pe o perspectivă puternic părtinitoare asupra excepționalismului rusesc plasată în sistemul său educațional. Acesta din urmă este fabricat dintr-un sentiment istoric față de trecutul său imperialist, de spiritualismul mistic inerent imaginar și de angajamentul față de viitorul său. O mentalitate de cruciadă este insuflată în Mișcarea Primului, sponsorizată de Kremlin, o organizație de tineret fondată în 2022 cu ocazia centenarului creării predecesorului său, Komsomolul („Tinerii Pionieri”), care a fost proeminent în Rusia Sovietică. Noua organizație a adus în sânul său entități consacrate anterior, printre care Iunarmia („Tânăra Armată”) și Uniunea Rusă a Școlarilor, deși acestea au rămas oarecum compartimentate. Întreprinderea are aproape 5 milioane de și este organizată în întreaga RF.
Agenda declarată oferă mai multe căi educaționale pentru dezvoltare – relații internaționale, știință și tehnologie, cultură și istorie, ecologie, „voluntarism” militar. Competițiile sportive, restaurarea monumentelor de război, instruirea în acordarea primului ajutor contribuie la natura sănătoasă a inițiativei. Cu toate acestea, modul de desfășurare este menit să o distingă de o educație implicită, relativ degenerată, a tinerilor din Occident. Elemente propagandistice apar în videoclipurile promovate de mișcare, subliniind altruismul Rusiei și negând atrocități din timpul războiului, precum bombardarea clădirilor rezidențiale și distrugerea școlilor și a infrastructurii energetice din Ucraina. Mișcarea, prin aparența sa, nu este diferită de alte organizații de tineret, cu excepția, poate, a retoricii sale, care pare să promoveze ideea că sfințenia și bunăstarea Rusiei trebuie păstrate împotriva forțelor externe malefice. Acest lucru nu este diferit de sentimentul anti-străin caracteristic mișcării Komsomol din vremea lui Stalin. Prin urmare, preocuparea se referă la faptul dacă asistăm la evoluția unei noi generații de tineri ruși orientați către o atitudine mai uniform militantă față de Occident. O astfel de îndoctrinare nu este diferită de cea observată în mișcările ale sistemelor fasciste din trecut, în special în Tineretul Hitlerist. De fapt, transformă Putin o mișcare de tineret în armă pentru a o folosi pe câmpul de luptă în viitor?
Putin trăiește profund într-un trecut care l-a consumat cu o ură față de prezent. În mod ironic, melodiile sale preferate de la Beatles sunt „Yesterday” și „Let it Be”. Viitorul lui Putin depinde de un conflict perpetuu pe care îl preconizează că îi va oferi securitatea de care are nevoie în cadrul societății ruse. Viitorul Rusiei, pe de altă parte, depinde de poporul său, care trebuie să judece dacă o stare de război perpetuă din cauza unor nemulțumiri imaginare pare o perspectivă valoroasă pentru generațiile viitoare. Va prevala ignoranța trecutului, perpetuată de o propagandă de stat omniprezentă, în rândul majorității din Rusia pentru a-și ghida destinul sau va rupe națiunea o guvernare autoritară egoistă pentru a se regăsi într-o lumină complet diferită?
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2024. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.
Un gând despre „Putin, un anacronism”
Comentariile sunt închise.