Evoluția cultului lui Putin

Într-o societate autoritară, frica are un anumit magnetism subtil. Îi obligă pe cei vulnerabili să se așeze într-o stare în care celui care transmite frica i se oferă adulare în schimbul autoconservării. A fi asociat cu liderul înseamnă a găsi siguranță și confort în propriile circumstanțe de viață. Mai mult, a căuta o favoare mai mare din partea liderului înseamnă a-ți exprima loialitatea față de cea a celorlalți.

Ne-am familiarizat cu cultul personalității, un mijloc prin care se creează o imagine eroică a unui lider într-un mod care emană forță, patriotism și idealul unei națiuni. Din punct de vedere istoric, forța în cultura rusă a fost considerată o capacitate de a insufla frică. Acesta a fost cultul lui Stalin și cultul care a fost prezent în actualul regim rus în ultimul deceniu și mai mult. Acesta îi afectează în special pe cei apropiați de autoritatea centrală, dar pătrunde în populație, uneori, într-o asemenea măsură încât cele mai absurde proclamații ale regimului sunt luate drept dictonuri și rămân necontestate. O mass-media de stat serviabilă și dependentă participă la o șaradă de dezinformare, bigotism și minciună sfruntată care încearcă să consolideze noțiunea de dreptate într-o societate imperfectă.

Autoritarismul nu este specific Rusiei. A existat pe tot parcursul perioadei în care Rusia s-a impus ca națiune condusă de țarism. A culminat cu dinastia Romanov, care a durat 300 de ani și a fost încheiată odată cu executarea familiei conducătoare de către bolșevici în 1918. Revoluția Rusă a adus cu sine idealuri sociale egalitare care au reprezentat speranța unei noi națiuni. Restructurarea acestei noi națiuni a început după Războiul Civil din Rusia (1917-1922), dar a eșuat rapid în atingerea obiectivului propus. Imperiul Rus care precedase revoluția a fost reconstituit în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) sub conducerea lui Vladimir Lenin. Moartea sa, la vârsta de 53 de ani, în 1924, a asigurat urcarea la putere a lui Iosif Stalin. Domnia lui Stalin, după cum spune istoricul Serhy Yekelchyk în cartea sa „Nașterea unei națiuni moderne în Ucraina”, a pus capăt „mitului revoluției” și „a cimentat (sic) privilegiile unei noi clase de șefi, o generație nesigură și cinică de birocrați cameleonici care își datorau loialitatea stăpânului suprem de la Kremlin”

Cunoscut pentru atrocitățile comise pe cont propriu în timpul revoluției și al războiului civil (Robert Service. Stalin: O biografie. 2004. ISBN 978-0-330-41913-0; Simon Sebag Montefiore. Stalin: Curtea Țarului Roșu, Knopf, 2004 ISBN 1-4000-4230-5), Stalin s-a angajat acum în urmăriri judiciare inspirate politic și în execuția rivalilor, precum și în asasinarea lor directă. Brutalitatea lui Stalin avea să devină cunoscută nu numai în cadrul regimului său, ci și de toți cei care locuiau în stăpânirea sa. Un cult a fost perpetuat din frică. Înfometarea genocidară a Ucrainei, Holodomorul (1932-1933), a fost cauzată de o politică agricolă care a colectivizat terenurile agricole, a incriminat proprietarii de pământuri și, în special, a furat cereale ucrainene pentru a hrăni orașele Rusiei. Succesele aparente ale economiei sovietice au putut fi astfel demonstrate jurnaliștilor occidentali care au fost obligați să locuiască în aceste orașe. Era modul lui Stalin de a teroriza o națiune recalcitrantă, slăbind-o până la supunere.

Conform unor estimări conservatoare, tragedia a cauzat moartea a peste 5 milioane de ucraineni și deportarea a peste 300.000 în zone îndepărtate ale URSS. În ciuda relatărilor contemporane despre ceea ce se întâmplase de fapt de către Malcolm Muggeridge (Manchester Guardian) și William Henry Chamberlin (Christian Science Monitor), negațiile rusești au întunecat problema timp de câteva decenii ulterioare. Abia după ce spiritul de glasnost sau „deschidere” din anii lui Gorbaciov (1985-1991) a permis o investigație adecvată, povestea a fost relatată în întreaga sa lumină. Aceasta fusese stimulată și de audierile comisiilor Congresului SUA din 1986. De asemenea, o lucrare academică de Robert Conquest („Recolta durerii”), publicată în 1986, a pus capăt negaționismului Rusiei, prezentând detaliile atrocităților comise.

Anii 1930 nu se încheiaseră încă înainte ca un Stalin paranoic să lanseze „Marea Epurare”, sau mai bine numită „Marea Teroare” (1936-1938), în care s-a scăpat de adversarii săi reali sau presupuși și de oricine se credea că i-ar putea submina autoritatea. În total, aceasta a dus la moartea a un milion sau mai mult de oameni. Multe dintre aceste atrocități au fost comise în Ucraina, vizând lideri militari, intelectuali și personalități politice. Cel puțin 29 de gropi comune au fost identificate în Odessa, unde au fost identificate peste 8.000 de cadavre. Mai multe au fost descoperite în Vinița, reprezentând până la 11.000 de cadavre.

Cea mai mare groapă comună din Ucraina a fost descoperită în Bykivnia, un district din Kiev, unde s-au estimat peste 100.000 de cadavre. Victimele au fost un amestec între cei care au cedat regimului de teroare al lui Stalin și prizonieri locali care fuseseră executați sumar fără proces de către trupele sovietice în retragere în momentul invaziei naziste a Ucrainei din 1941. Atrocitatea a fost acuzată ulterior de sovietici ca fiind opera naziștilor și înscrisă ca atare pe un monument ridicat ca memorial. O comisie guvernamentală creată în decembrie 1988 de Consiliul de Miniștri al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (SSR) a exhumat un număr mare dintre aceste victime și a obținut mărturiile a peste 200 de martori oculari. Aceștia au confirmat că execuțiile fuseseră într-adevăr efectuate de elemente staliniste, inclusiv de poliția secretă a regimului, NKVD. Inscripția de pe comemorare privind pe cei responsabili a fost atribuită în mod corespunzător NKVD-ului. La această tragedie trebuie adăugat numărul de persoane condamnate pe nedrept și familiile lor care au fost deportate în alte regiuni mai dure ale Uniunii Sovietice pentru a-și trăi anii, fără a se mai întoarce niciodată acasă.  

Stalin s-a aliniat apoi cu Germania nazistă imediat înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, așa cum s-a convenit în Pactul de neagresiune Molotov-Ribbentrop (1939). Rusia a participat apoi la invazia Poloniei apropiate, cucerind o mare parte din teritoriul său estic la scurt timp după ce naziștii își lansaseră propria invazie dinspre vest. Aici, atrocitățile au continuat cu o serie de execuții în masă, orchestrate de sovietici, în 1940, a 22.000 de ofițeri militari polonezi și membri proeminenți ai societății poloneze, inclusiv cadre universitare, profesioniști și lideri politici. Acestea sunt acum denumite colectiv masacrul de la Katyn. Rușii au negat până în noiembrie 2010, când Duma sa și-a asumat în cele din urmă responsabilitatea și a emis o declarație în acest sens. Cu toate acestea, dezinformarea și răspândirea vechii minciuni sovietice predomină în țară, iar instanțele au păstrat tăcerea în această privință.

Moștenirea brutalității a fost umbrită de răsturnările provocate de invazia nazistă a URSS și de lupta violentă care a urmat. Propaganda sovietică a zugrăvit acest eveniment ca fiind Marele Război Patriotic condus de ruși și în care Stalin era acum portretizat ca liderul eroic mult așteptat al unei noi ere. Amintirea terorii din anii 1930, însă, a rămas în special printre cei din cadrul regimului, până la moartea lui Stalin, la vârsta de 74 de ani, în 1953. Nikita Hrușciov a preluat funcția de prim-secretar al Partidului Comunist și, în cele din urmă, l-a denunțat pe Stalin pentru numeroasele sale crime și pentru „Cultul Personalității” pe care îl stabilise. Acest lucru s-a întâmplat sub forma unui raport al lui Hrușciov către cel de-al XX-leaCongres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956. Războiul Rece devenise deja bine stabilit în acest moment și a continuat până la destrămarea URSS în 1991.

În tulburările politice și economice care au urmat, noul guvern condus de Boris Elțin în 1991 s-a confruntat cu corupția. Elemente criminale din societatea rusă s-au amestecat cu agenți privați de drepturi ale poliției secrete, precum și cu figuri proeminente asociate cu conducerea centrală. Aceasta din urmă a căutat să câștige substanțial din graba privatizării industriei și finanțelor. Aceste circumstanțe aveau să continue să influențeze mecanismele funcționării statului. În acest mediu, un birocrat fără chip pe nume Vladimir Putin a intrat pe scena politică, inițial în cadrul administrației lui Anatoli Sobceak, pe atunci primar al orașului Sankt Petersburg. Aceasta a fost urmată de intrarea în Kremlin ca legătură publică cu Direcția de Administrare a Proprietăților Prezidențiale și ulterior ca șef adjunct de cabinet în administrația prezidențială. Detaliile ascensiunii lui Putin sunt prezentate în cărțile „Casa lui Trump, Casa lui Putin”, „Omul fără chip” de Masha Gessen, „Putin” de Philip Short, „Domnul Putin: Agent în Kremlin (Geopolitica în secolul XXI)” de Fiona Hill și Clifford Gaddyși „Ascensiunea și domnia lui Vladimir Putin” de Steven Lee Myers.

Atunci când Putin a preluat controlul asupra noului Serviciu Federal de Securitate (FSB), succesorul KGB-ului, a început să manipuleze evenimentele zilei în avantajul său. A folosit resursele de care dispunea pentru a întreprinde acțiuni care, în cele din urmă, aveau să-i faciliteze ascensiunea la președinție atunci când aceasta i-a fost înmânată de Elțin la începutul mileniului. Cele mai notabile dintre acestea par a fi orchestrarea atentatelor cu bombă asupra clădirilor de apartamente, care aveau să ducă la acuzații de terorism cecen și care, la rândul lor, au justificat invazia Ceceniei de către Putin în 1999. Două dintre cele patru atentate cu bombă au implicat clădiri de apartamente din Moscova și, în total, 300 de persoane au fost ucise. Aceste evenimente au fost descrise atât în ​​lucrările lui Yuri Felshtinsky și Alexander Litvinenko, „Aruncarea în aer a Rusiei: Complotul secret pentru readucerea terorii KGB”, cât și în „Cleptocrația lui Putin” de Karen Dawisha. Ne vom aminti de asasinarea lui Litvinenko cu poloniu-210 radioactiv în Anglia, de către agenți ruși, la scurt timp după ce acesta expusese legăturile lui Putin cu lumea interlopă.

Războiul din Cecenia (1999-2000) a demonstrat Rusiei hotărârea lui Putin de a depăși ceea ce fusese interpretat ca o amenințare tangibilă la adresa Rusiei însăși și a permis ascensiunea unei personalități care, la momentul ascensiunii sale la președinție, era practic necunoscută țării. Printr-un proces de asimilare a FSB-ului într-un sistem guvernamental deja corupt de elemente criminale, Putin și-a facilitat propria clasă de oligarhi dependenți, pe care i-a îmbogățit printr-un proces continuu de privatizare. Controlul era acum centralizat asupra unei mari părți a economiei rusești, pe lângă propria securitate a lui Putin. Totul urma să depindă de el, nu foarte diferit de cum fusese pentru Stalin.

O diferență notabilă, însă, a fost sprijinul lui Putin pentru renașterea Bisericii Ortodoxe Ruse (ROC) ca factor în viața rusă. Odată respinsă de regimul sovietic ca fiind irelevantă pentru viața poporului rus, ROC a fost restabilită ca un aspect fundamental al istoriei și al sentimentului naționalist al Rusiei. A existat însă o întorsătură. În loc să-și reia rolul de promovare a credinței creștine în sprijinul idealurilor sale, ROC și-a permis să devină un instrument politic care susține cele mai grave atrocități ale regimului Putin și să devină o altă dependență a acestuia. Îmbinarea unei credințe profunde, a unui sentiment de naționalism și a destinului, împreună cu crearea unui lider puternic și temător în persoana lui Putin, a creat încă un cult al personalității înrădăcinat în etosul rusesc. Retorica beligerantă alimentează narațiunea. În ciuda cât de greșit a fost destinul, intenția pare a fi ceea ce contează.

Unul dintre cele mai flagrante exemple ale amplorii retoricii care susține limbajul cultismului este recenta promovare a satanismului de către Dmitri Medvedev, actualul vicepreședinte al Consiliului de Securitate al Rusiei și fost președinte al Rusiei (2008-2012). Într-un discurs recent, el se referă la „dependenții de droguri naziști nebuni” din Ucraina și la necesitatea de a „opri conducătorul suprem al iadului”, implicând probabil rolul Statelor Unite, împreună cu aliații săi occidentali, în sprijinul Ucrainei. În termeni simpli, este o bătălie a binelui versus răului, iar accentul se pune pe ideea că regimul lui Putin este singurul purtător de adevăr și că toate celelalte sunt „minciuni complicate”.

Nu este mai clar aici avertismentul lui Voltaire conform căruia „cei care te pot face să crezi absurdități te pot face să comiți atrocități”. Se pare că o națiune poate fi obligată să comită atrocități odată ce s-a dedicat unui cult și s-a dedicat unui cult odată ce a ajuns să creadă în absurdități.

O succesiune de crime care au vizat rivali politici, jurnaliști, activiști, oficiali guvernamentali și oligarhi care au pus la îndoială legitimitatea lui Putin sau a regimului său nu a reușit să reducă la tăcere opoziția. În aceeași măsură, însă, Putin a reușit să creeze și să mențină un regim autoritar bazat pe frică, care continuă să domine societatea rusă, cu o narațiune ce întruchipează un sentiment de destin național, în ciuda fundamentului său bazat pe deficiențe criminale evidente. Astfel, încă o dată, un lider paranoic a înființat un cult care urmărește să perpetueze ideea că numai acest lucru va asigura viitorul țării, dar nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr.

Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2022. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.


2 comentarii la „Evoluția cultului lui Putin”

Comentariile sunt închise.