Uniunea Europeană (UE) a declarat recent Rusia drept stat sponsor al terorismului. Prea des, o crimă împotriva umanității, deși evidentă pentru toți, nu este condamnată universal. Motive ascunse, mai puțin onorabile, permit ca aceasta să continue în timp ce comunitatea globală rămâne paralizată de deliberări economice, geopolitice și juridice. Invazia Ucrainei de către Rusia este o astfel de crimă. Acceptarea stării actuale pare să normalizeze comportamentul făptuitorului și să ofere o oarecare justificare pentru infracțiune. Desigur, ideea că există cea mai mică toleranță pentru criminalitatea flagrantă rămâne inadmisibilă. În cele din urmă, cei care rămân să sufere sunt cei prejudiciați, cei care au supraviețuit crimei. Pierderea de vieți omenești nu poate fi depășită. Răpirea copiilor rămâne reprobabilă și de neiertat.

Ura va persista acum, timp de generații, mai mult decât înainte. Voința ca Ucraina să continue să reziste și să recupereze un mod de viață întemeiat pe istoria, cultura și credința sa nu poate fi negată. Ceea ce rămâne sunt pierderile materiale – acele elemente ale vieții care permit reluarea unei societăți civile într-o țară care pur și simplu dorea să-și continue existența într-o comunitate europeană în cadrul căreia simțea că are un viitor.
Dacă Rusia, cu regimul său actual, alege să se întoarcă în comunitatea globală în general ca un participant onorabil și bine intenționat la afacerile globale sau continuă să fie considerată un paria, rămâne în mare parte la latitudinea unui singur individ. În prezent, se pare că este incapabilă să se abată de la o cale pe care și-a angajat-o în mod fatal națiunea. În timp ce crima continuă să se desfășoare, o serie de probleme importante privind contextul conflictului actual și reparațiile necesare au fost dezbătute recent și merită revizuite pentru a începe să stabilească un curs pentru rezolvare.
Vina
Principala infracțiune pentru care nu a existat nicio justificare acceptabilă se referă la invazia Ucrainei, o națiune suverană, de către un regim autocratic regional dominant, Rusia. Este suficient să ne referim la această problemă singulară pentru ca argumentul să fie susținut.
În trei ocazii, Rusia a semnat acorduri prin care declară respect pentru drepturile suverane ale națiunilor individuale de a exista în pace în cadrul granițelor lor determinate. Carta Națiunilor Unite a fost prima dintre acestea în 1945. A doua a implicat Acordurile de la Belovej din 1991, care au instituit Comunitatea Statelor Independente, care avea să înlocuiască Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Ultimul a fost Memorandumul de la Budapesta din 1994, care a implicat aderarea Ucrainei la Tratatul de neproliferare a armelor nucleare. Ucraina și-a îndeplinit promisiunea de a elimina toate armele nucleare de pe teritoriul său, cu asigurări oferite de Federația Rusă, Statele Unite și Regatul Unit privind menținerea frontierelor, independența și suveranitatea sa. În Actul fondator NATO-Rusia din 1997, Rusia s-a angajat, încă o dată, să nu amenințe nicio națiune NATO sau non-NATO, deși până în 2004 se implica în procesul electoral ucrainean, ceea ce a dat naștere Revoluției Portocalii , iar până în 2007 se angaja în atacuri cibernetice asupra Estoniei. În 2008, a invadat Georgia, iar în 2014, a preluat controlul asupra Crimeei. Un referendum extrem de discutabil din Crimeea a dus la rezultate ridicole observate doar la alegerile prezidențiale rusești. Așa cum este obiceiul în Rusia, aceasta a fost urmată de anexarea ilegitimă a Crimeei.
Conduita brutală a invadatorilor ruși din Ucraina a fost de așa natură încât atrage urmărirea penală pentru crime de război, printre care se numără numeroase – strămutarea masivă a populației; deportarea forțată; bombardarea fără discernământ a unităților civile; vizarea intenționată a unităților medicale și a infrastructurii energetice; tortura; execuțiile în masă; violurile; răpirea copiilor; confiscarea resurselor naturale; și furtul de bunuri personale. Acesta este un comportament rușinos, nedemn de orice națiune care pretinde a fi considerată civilizată și, cu siguranță, nu una care încearcă să justifice invazia.

În ciuda declarației lui Vladimir Putin conform căreia Rusia a acceptat realitățile geopolitice apărute după dizolvarea URSS, că nu va ocupa Ucraina și că respectă suveranitatea ucraineană, intențiile sale au dovedit contrariul. Discrepanța dintre ceea ce spune și ceea ce face Putin a fost încă o dată clarificată odată cu anexarea Donețk, Luhansk, Herson și Zaporojie din Ucraina, la fel cum a făcut și cu Crimeea.
o dezbatere cu privire la faptul dacă Occidentul și, în special, Statele Unite, ar trebui să fie trași la răspundere pentru lanțul de evenimente care au dus la această catastrofă. Constrângerea de a-și asuma vina aici se aliniază cu un sentiment exprimat anterior de Rusia, conform căruia NATO i-a încălcat granițele și că acest lucru era considerat o amenințare la adresa securității sale. Cu siguranță, majoritatea națiunilor est-europene, împreună cu națiunile baltice Estonia, Letonia și Lituania, au devenit membre NATO din motive legate de propria securitate. Au fost exprimate îngrijorări cu privire la reacția Moscovei la acest lucru. Unii experți l-au citat pe George Kennan, diplomatul american care, la sfârșitul anilor 1940, a susținut politica de limitare a intențiilor expansioniste ale URSS, ceea ce a dus la adoptarea Doctrinei Truman. În mod curios, Kennan a avertizat ulterior că extinderea prezenței NATO până la granița cu Rusia ar fi o greșeală.
Însă Suedia și Finlanda, aceasta din urmă cu granița sa de 1330 de mile cu Rusia, care promit să adere la NATO , par să nu fi ridicat o sprânceană în Rusia. Așadar, ce se întâmplă cu argumentul privind invadarea NATO? Acesta pare să se fi estompat, devenind o altă încercare eșuată de a justifica un război ilegitim. Ceea ce este clar aici este afirmația opusă, conform căreia statele suverane vecine doresc să respingă intimidarea din partea unui regim din ce în ce mai autoritar și beligerant.
Polonia, Ungaria și Republica Cehă au fost primele națiuni din Blocul Estic care au aderat la NATO în 1999. Bulgaria, România, Slovacia și Slovenia au fost admise în 2004, la fel ca Estonia, Letonia și Lituania. Rusia, realizând situația dificilă, a emis avertismente fostelor națiuni membre ale Pactului de la Varșovia cu privire la astfel de acțiuni, dar era evident pentru toți că o mai mare integrare cu Europa era de dorit, având în vedere experiența anterioară cu o Rusie dominantă și amenințarea pe care aceasta o putea reprezenta în continuare. Nu a existat nicio constrângere din partea NATO aici. Rusia petrecuse mai mult timp și energie în timpul Războiului Rece desfășurând operațiuni militare sau de poliție împotriva propriilor membri ai Pactului de la Varșovia decât în alte părți. În loc să considere această dinamică schimbătoare ca un motiv pentru a regândi locul Rusiei în cadrul comunității europene, Putin și-a întărit poziția când, în 2004, a văzut sentimentul ucrainean înclinându-se spre Occident și democratizare.
Amestecul Rusiei în afacerile politice și guvernamentale ucrainene era deja bine înrădăcinat la momentul alegerilor prezidențiale din 2004. Candidatul pro-rus, Viktor Ianukovici, și Partidul Regiunilor, a reprezentat o astfel de cale de influență. Ianukovici a fost acuzat de fraudă electorală, ceea ce a dus la proteste naționale cunoscute sub numele de Revoluția Portocalie. Acest lucru a dus la o a doua alegere în care adversarul său, Viktor Iușcenko, a devenit președinte. Iușcenko suferise otrăvire cu dioxină în timpul campaniei, un eveniment atribuit, deși nedovedit, lui Putin . Obiceiul otrăvirii , însă, a continuat nestingherit ca una dintre metodele de asasinat preferate de regimul Putin .
Statele Unite, până atunci, pledaseră pentru schimbarea democratică, dar nu participaseră la finanțarea opoziției care se opunea facțiunii pro-ruse. Ceea ce finanțaseră prin sponsorizarea Agenției SUA pentru Dezvoltare Internațională și a Fondului Național pentru Democrație, de-a lungul mai multor ani, a fost sprijinirea studiului proceselor democratice, a mass-media independente, a desfășurării unor alegeri libere și corecte și a monitorizării alegerilor. A făcut acest lucru în concert cu agențiile din UE. Sprijinul a fost în întregime nepartizan.
Ulterior, intervenția americană în scena politică ucraineană a apărut odată cu angajarea, în 2005, a lui Paul Manafort ca și consultant politic de către Partidul Regiunilor. Manafort avea să iasă la iveală ulterior ca manager de campanie pentru candidatura prezidențială a lui Donald Trump. În rolul său de lobbyist pentru o facțiune politică pro-rusă din Ucraina, i s-a încredințat sarcina de a transforma imaginea lui Ianukovici în cea a unui reformator democratic pro-Occident, fictiv. Până atunci, agenții de informații ruși erau deja integrați în diverse instituții guvernamentale ucrainene, cu intenții clare de a influența sentimentul pro-rus.
Partidul Regiunilor, recunoscut și la acea vreme pentru afilierea sa pro-rusă, a fost acuzat că a devenit un „refugiu pentru mafioții și oligarhii din Donețk”, tipic pentru ceea ce s-a întâmplat pe arena politică rusă pe tot parcursul mandatului lui Putin. Manafort a orchestrat apoi o campanie de denigrare împotriva Iuliei Timoșenko, lidera opoziției la alegerile prezidențiale din 2010, acuzând partidul acesteia de încurajarea antisemitismului și de comiterea de crimă. Mai mult, o condamnare penală motivată politic a lui Timoșenko pentru abuz de putere și delapidare a dus la o pedeapsă de șapte ani de închisoare. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis ulterior că arestarea și condamnarea ei au fost ilegale. Ianukovici a câștigat alegerile prezidențiale din 2010 pe o platformă care promova aderarea la UE.
Președinția lui Ianukovici a fost remarcată pentru excesele sale personale, negarea genocidului lui Stalin în Ucraina în anii 1930 și, în final, eșecul de a semna Acordul de Asociere cu UE în 2013. Deși acesta din urmă oferea beneficii comerciale considerabile cu Europa de Vest, inclusiv acces la instanțe și sisteme bancare, era inacceptabil pentru Putin și, prin urmare, de nesuportat pentru Ianukovici. Ceea ce a urmat a fost Protestul Euromaidan sau „Revoluția Demnității”, așa cum a ajuns să fie numit. Ianukovici a fugit din țară în Rusia, iar Parlamentul ucrainean a cerut noi alegeri prezidențiale, așa cum este prevăzut de constituția sa.
Putin, desigur, s-a simțit îndreptățit să declare această chestiune o lovitură de stat și, în decurs de două zile, demonstrațiile pro-ruse erau în desfășurare, Crimeea a fost invadată de trupe rusești neoficiale în uniformă, iar clădirile guvernamentale au fost ocupate. Un proces similar s-a desfășurat în regiunea Donbas din estul Ucrainei în decurs de două luni; de data aceasta, forțele separatiste finanțate de Rusia, susținute de unități rusești, conducând efortul. Aceste evenimente reflectă o imixtiune deliberată a Rusiei de-a lungul timpului, cu mult înainte de „lovitura de stat” declarată de Putin.
Poate că e timpul ca Rusia să-și reevalueze locul în afacerile mondiale și să înceteze să mai încerce să retrăiască gloriile trecute sau să mai asculte de liderii autocrați care promit să ofere genul de glorie care a aparținut secolelor trecute. Lăsată nelegată și fără răspundere, autocrația Rusiei își va continua agresiunea internațională cu retorica sa familiară, plină de ipocrizie. Trebuie să fie trasă la răspundere pentru faptele sale flagrante, așa cum ar trebui să fie orice criminal. Poate că atunci, această lecție a istoriei își va fi avut în sfârșit momentul.
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2022. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.
Încă o postare excelentă! Urmărirea penală a Rusiei pentru crime de război va fi un test al hotărârii democrațiilor occidentale. Și, spre deosebire de trecut (Nürnberg), nu ne putem permite să așteptăm ca Rusia să piardă acest război (ceea ce va face) înainte de a începe o formă de urmărire penală.
Bine scris și UAU, am învățat multe!
Mulțumesc.
Blog foarte cuprinzător. A fost ușor de citit, de înțeles și de înțeles amploarea comportamentului Rusiei! Mulțumesc.