„Țineți minte cuvintele mele: Rusia va dispărea când va răsări soarele din Ucraina” – Djohar Dudayev, lider revoluționar și președinte al Republicii Cecene Ichkeria (1991-1996)
Djohar Dudayev a fost ucis în aprilie 1996 de un atac cu rachete rusești care a vizat locul unde se afla. Patru luni mai târziu, Primul Război Cecen (1994–1996) s-a încheiat cu semnarea Acordurilor de la Khasavyurt, după ce luptătorii ceceni au forțat trupele ruse să părăsească capitala lor, Groznîi. Cecenia a fost prima republică care s-a ciocnit cu Kremlinul după dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991. Cecenii au refuzat să rămână parte a unui stat care îi oprimase mult timp. Sub dominația țaristă și sovietică, deportările în masă și represiunea le-au erodat patria și identitatea etnică în speranța de a înăbuși renașterea oricărui sentiment naționalist. În 1999, o campanie militară brutală lansată de prim-ministrul de atunci, Vladimir Putin, a zdrobit speranțele cecene de suveranitate în cel de-al Doilea Război Cecen (1999-2009). Groznîi a fost devastat de bombardamente aeriene fără discriminare, atacuri cu rachete balistice și un asediu continuu de artilerie al capitalei, ucigând aproximativ 8.000 de civili. Campania a întărit poziția lui Putin la Moscova, contribuind la asigurarea ascensiunii sale prin ascensiunea populară către o președinție practic necontestată.

Problemele identității etnice și ale suveranității au rămas însă nerezolvate nu doar în Cecenia, ci și în rândul numeroaselor comunități indigene considerabile din întreaga țară pe care o numim Rusia. Problema a mocnit prea mult timp, iar acum, când excesele de putere ale lui Putin în Ucraina amenință economia și înfrângerea militară a Rusiei, anunțând poate chiar prăbușirea acesteia, a avut loc o renaștere a unor aspirații similare de independență. Rădăcinile istorice de aici contribuie profund la escaladarea urii față de Kremlin, care a apărut ca o consecință a războiului Rusiei în Ucraina, și merită o oarecare detaliere.
O scurtă istorie a imperialismului rus
Expansiunea Rusiei țariste de la amplasamentul său original, Marele Principat al Moscovei, a început spre nord în a doua jumătate a secolului al XV-lea, extinzându-se până la coasta arctică a Rusiei europene de astăzi. La mijlocul secolului al XVI-lea, marșul său imperial a implicat invazia Hanatelor Kazan și Astrahan la sud. Acest teritoriu vast a evoluat în actualele republici Tatarstan, Bashkortostan, Ciuvaș, Mordova, Udmurtia, Kalmykia și Mari-El. La scurt timp după aceea, Munții Ural au fost traversați în Siberia, unde Hanatul Siber a fost învins. Coasta Pacificului a fost atinsă în cele din urmă până în 1639. Expansiunea spre sud în Asia Centrală a continuat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, odată cu cucerirea triburilor montane din regiunea Caucazului de Nord, unde se află acum republicile Cecenia, Daghestan, Ingușetia, Adighetia, Kabardino-Balkar, Karachay-Cherkess și Osetia de Nord-Alania. Mai la sud, teritoriile actualelor națiuni Georgia, Armenia și Azerbaidjan au fost achiziționate de la imperiile otoman și persan prin cucerire și diplomație. Un număr mare de etnii care ocupau o vastă masă continentală eurasiatică fuseseră adunate în succesiune rapidă în cadrul unui nou Imperiu Rus și supuse unui proces de rusificare, cu restricții impuse numeroaselor culturi și religii ale acestora. Procesul avea să se intensifice ulterior în Rusia sovietică a secolului al XX-lea, sub regimul lui Stalin, cu brutalitatea sa notorie, care s-a echivalat cu genocid pur și simplu în unele regiuni. Această istorie marcată stă acum la baza sentimentelor descendenților unei tragedii generaționale.

Crearea Federației Ruse
Uniunea Sovietică a fost declarată oficial dizolvată în decembrie 1991. În acea perioadă imediată, de dinainte și apoi la scurt timp după declarare, cele 15 republici principale ale sale și-au anunțat independența, consacrându-le ca națiuni nou formate: Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Estonia, Georgia, Kazahstan, Kârgâzstan, Letonia, Lituania, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina și Uzbekistan. Fiecare dintre ele există acum ca membru individual al Națiunilor Unite. În urma secesiunilor ulterioare, Rusia însăși a mai rămas cu o suprafață considerabilă de peste 17.000.000 de kilometri pătrați (6.600.000 de mile pătrate) care se întinde pe 11 fusuri orare. Ceea ce am denumit în mod obișnuit „Rusia” este însă mai potrivit denumit Federația Rusă, deoarece aceasta conține 88 de state administrate federal, care au rămas în vigoare de la înființarea sa în 1991. Kremlinul consideră ambele denumiri ca fiind interschimbabile, dar, procedând astfel, se creează impresia că întreaga masă continentală este locuită de etnici ruși sau cel puțin de o versiune omogenizată a etnicilor ruși și a minorităților non-ruse care trăiesc în comunitate într-o armonie incontestabilă. Nu este cazul.
Un recensământ din 2021 a constatat că etnicii ruși reprezentau 72% din populația totală a Federației Ruse. Dintre aceștia, aproximativ 80% locuiesc pe partea europeană a Federației Ruse, la vest de Munții Ural, în timp ce restul sunt împrăștiați pe restul de aproximativ 75% din masa continentală care constituie partea asiatică. Aproximativ 40 de milioane dintre cetățenii săi se consideră parte a unei etnii distincte non-ruse, dintre care 40 sunt recunoscute de Kremlin. Aceste minorități non-ruse reprezintă aproximativ 28% din populația actuală a Rusiei, de 143.258.559 de locuitori . Aproximativ jumătate din populația non-roasă rămasă este musulmană, reprezentând peste 25 de milioane de oameni, cea mai mare astfel de comunitate din Europa. Cele mai dense populații se află în regiunea Caucazului de Nord, în republici precum Daghestan, Cecenia și Ingușetia, printre altele , și mai multe ocupând regiunea distală a Volgăi, în special Tatarstan și Bașkortostan. Tătarii sunt cel mai mare grup etnic non-rus, cu o populație de aproximativ 4,71 milioane de locuitori, în timp ce alte patru dintre cele 195 de grupuri etnice din Federația Rusă au fiecare populații de peste un milion de locuitori. Interesant este că un recensământ din 2021 a înregistrat o scădere de aproape 5,1% a populației etnice ruse în deceniul precedent, în timp ce cea a regiunilor predominant musulmane a crescut disproporționat ca număr, ca în cazul Ceceniei, cu o populație actuală de peste 1,6 milioane, care a crescut cu 17,1% în aceeași perioadă.

Dintre cele 88 de state federale ale Federației Ruse, 21 sunt desemnate republici „autonome”, reprezentând o majoritate relativă a unui anumit popor etnic indigen care locuiește în patria sa tradițională, în același mod în care ne putem imagina o posesiune colonială. Fiecare a avut dreptul la o constituție care a rămas subordonată Constituției Federației Ruse. Fiecare a primit dreptul de a folosi propria limbă oficială pentru afacerile administrative locale, deși limba rusă a rămas limba oficială de stat, care urma să fie utilizată pentru toate afacerile administrative și juridice federale. O autoritate supremă, extrem de centralizată, a rămas la Moscova. Republicile individuale nu au avut voie să se separe, iar problemele legate de securitatea internă, politica externă, apărarea națională și moneda erau chestiuni care se aflau sub jurisdicția Kremlinului.
Eroarea fundamentală a lui Putin
De-a lungul timpului, limitări mai stricte, ceea ce a îngrădit independența politică a republicilor. În cea mai mare parte a administrației sovietice (1922-1991), Kremlinul s-a asigurat că conducerea regională a fost atent verificată pentru loialiștii regimului din rândul minorităților etnice, pentru a menține o extindere fără probleme a puterii sale în întregul teritoriu. Sub Putin și în special de la invazia Ucrainei din 2022, o represiune suplimentară a Kremlinului pentru a reduce disidența și a impune recrutarea obligatorie în rândul comunităților etnice minoritare. Autonomia locală a scăzut, iar culturile locale au fost din nou sufocate de un sentiment trezit al unei reveniri a marginalizării, amintind de vremurile staliniste. Metodele de recrutare au recrutat în mod disproporționat persoane de etnie non-rusă, afectând predominant pe cei care locuiesc în porțiunile caucaziene și asiatice ale Federației Ruse, mai degrabă decât pe teritoriul european la vest de Ural. Acei etnici ruși care locuiau la Moscova și Sankt Petersburg și în imediata lor vecinătate, unde locuiește aproximativ 12% din populația Federației Ruse, au fost făcuți să simtă că „operațiunea militară specială” a lui Putin era un conflict îndepărtat, puțin probabil să le afecteze stilul de viață.
Ca și cum lucrurile nu ar fi fost deja destul de rele, Putin a insistat pe crearea unei noi identități naționale care să pună accentul pe moștenirea slavă a etnicilor ruși și să reintroducă trecutul spiritual al Rusiei, de mult abandonat, înrădăcinat în Biserica Ortodoxă Rusă. Culturile și religiile minorităților etnice sărăcite , în timp ce teritoriile lor continuă să fie exploatate pentru petrol, gaze și minerale, lăsând în urmă ruine ecologice fără compensații. Aceștia au devenit din nou locuitori coloniali ai unui dominion imperial reînviat. Reprezentarea regională în parlament a fost deposedată de putere de dragul unei pretinse eficiențe în gestionarea legislației asupra Federației Ruse și pentru a asigura coeziunea acesteia sub o autoritate centralizată. Acest lucru a încălcat promisiunea suveranității regionale făcută de Boris Elțin în constituție și a demontat efectiv sistemul federal. Prin eliminarea mijloacelor de remediere a inegalităților regionale, structura Federației Ruse nu mai există.
Forumul Națiunilor Libere din Post-Rusia (FSNPR)
Intitulat odată „Forumul Popoarelor Libere din Rusia” la înființarea sa în mai 2022, în timpul reuniunii inaugurale de la Varșovia, organizația a fost redenumită intenționat „Forumul Popoarelor Libere din Post-Rusia” în septembrie 2022. Acesta a fost organizat la mai puțin de trei luni după invazia Rusiei în Ucraina de către Fundația Solidarității Jurnaliștilor și a reunit la prima sa reuniune emigranți politici ruși proeminenți, separatiști exilați și simpatizanți străini. FSNPR a pledat pentru separarea republicilor cu minorități etnice non-ruse proeminente și formarea unor state cu adevărat independente. Înainte de încheierea anului, avuseseră loc patru întâlniri, urmate de cinci în 2023. Cel de-al 10-lea Forum, din aprilie 2024, a avut loc la Washington DC, unde a fost adoptată o declarație care acuza Kremlinul de ocuparea și înrobirea popoarelor indigene din Federația Rusă. Până în 2023, la eveniment au participat 27 de organizații membre din întreaga Federație Rusă , pe lângă diplomați străini, jurnaliști, economiști, personalități religioase și politologi.

FSNPR a fost criticată pentru că a făcut declarații cu privire la prăbușirea unui stat suveran fără a avea autoritate aprobată de stat. Propagandiștii au încercat să ridiculizeze procedurile, în timp ce Kremlinul a desemnat FSNPR drept o organizație indezirabilă. Faptul că FSNPR a atras această atenție ar trebui să sublinieze importanța sa în exprimarea nemulțumirilor legitime ale populațiilor indigene, mai ales într-un moment în care regimul a luat măsuri suplimentare care denigrează minoritățile etnice non-ruse. În noiembrie 2024, Curtea Supremă a Rusiei a declarat FSNPR și cele 172 de organizații ale sale drept agenție teroristă internațională pentru promovarea separatismului, acordând aparent Kremlinului autoritate suplimentară de a pedepsi mai sever disidența internă. Organizația continuă să se întrunească în mai multe centre la nivel global pentru a examina statutul actual al popoarelor indigene din Federația Rusă și a discuta mijloacele de realizare a reformelor democratice în diferitele regiuni într-un mediu în schimbare.
Un angajament armat de luptă
Așa cum Rusia și-a recrutat minoritățile etnice pentru a lupta în numele ei, mai mulți dintre acești oameni s-au îndreptat spre Ucraina pentru a se alătura forțelor sale armate în lupta împotriva Rusiei. În timpul războaielor cecene, naționaliștii ucraineni au luptat alături de forțele rebele cecene împotriva forțelor armate ale Rusiei din cauza unei dorințe comune de a rezista imperialismului rus. În mod similar, unitățile militare cecene au început să se formeze în 2014, când forțele paramilitare ruse au cucerit pentru prima dată Crimeea. Veteranii războaielor cecene au luptat alături de Forțele Armate Ucrainene (UAF) pe o serie de fronturi în teritoriul ucrainean ocupat . Pentru ceceni, noul război a reaprins efortul de a ataca din nou un inamic mult timp hulit și a alimentat din nou aspirațiile de independență pentru propriul pământ. Au fost formate cinci batalioane cecene, printre care batalioanele Djokhar Dudayev și Sheikh Mansur , acesta din urmă numit după un lider militar cecen din secolul al XVIII-lea care a condus prima rezistență armată (1784-1785) împotriva expansiunii rusești în Caucazul de Nord. Ambele batalioane au făcut parte din Legiunea Internațională de Apărare a Teritoriului a Ucrainei înainte ca aceasta din urmă să fie desființată la începutul anului 2026 pentru a se reforma în regimente de asalt specializate în cadrul UAF. Ucraina continuă să opereze o unitate internațională separată care recrutează luptători străini cu experiență anterioară în luptă în cadrul unității sale de informații militare (HUR).

Batalionul Sibir a fost format în mare parte din buriați, tuvani și iakuti, ale căror patrii cuprind o mare parte din teritoriile bogate în resurse de la est de Munții Ural și din care Kremlinul extrage o mare parte din bogăția care alimentează economia sa de război. Aceleași teritorii și-au sacrificat o mare parte din tinerețe în numele războiului lui Putin, atunci când au fost vizate în mod disproporționat pentru recrutare în primii ani și folosite în atacurile Rusiei din prima linie. În Buryatia, relatările martorilor oculari au indicat că bărbații locali au fost târâți din casele lor noaptea și aduși în centre de recrutare. Conform recensământului rus din 2021, teritoriul avea o populație de 978.588 de locuitori, sau 0,3% din populația totală a Federației Ruse, dar a reprezentat 1,16% din totalul victimelor de partea rusă în primii doi ani ai războiului. Batalionul Sibir, a luptat în Donbas în principal în bătălia de la Avdiivka și a întreprins raiduri transfrontaliere alături de alte două grupuri paramilitare ruse aliniate cu Ucraina, Legiunea Libertății Rusiei (FRL) și Corpul Voluntarilor Rusi (RVC) în regiunile Belgorod și Kursk din Federația Rusă.
La nord de Moscova și Sankt Petersburg, în Republica Karelia și teritoriile învecinate, locuiesc popoarele fino-ugrice, dintre care multe au ales să lupte împotriva Rusiei. Nemulțumirile lor nu sunt diferite de cele ale minorităților etnice care locuiesc la est de Munții Ural, care consideră politicile represive ale Kremlinului ca reflectând o atitudine imperialistă centralizată. Un număr suficient de mare de oameni s-au alăturat ucrainenilor pentru a justifica crearea Operațiunii Comandamentul Nord sau a unității militare NORD înrolată sub HUR. Mulți văd aceasta ca fiind lupta lor pentru independență, nu foarte diferită de cea care a culminat cu independența Finlandei față de guvernul revoluționar emergent al Rusiei la începutul secolului al XX-lea.
La sfârșitul secolului al XV-lea, o clasă războinică de călăreți a apărut în ceea ce se numea zonele de graniță ale sudului Ucrainei de astăzi. Scopul lor inițial a fost să apere fermele și comunitățile din patria lor împotriva raidurilor frecvente ale tătarilor crimeeni vecini, care ulterior se aliniaseră Imperiului Otoman. Aceștia erau cazacii care au evoluat într-o unitate militară autonomă centrată în actualele regiuni Herson și Zaporojie din Ucraina. Numărul lor a crescut la 40.000 până la mijlocul secolului al XVII-lea, devenind o forță formidabilă care a luptat împotriva otomanilor la sud, a polonezilor la vest și a rușilor la nord. Istoria lor particulară ca luptători pentru libertate a fost fundamentală pentru spiritul Ucrainei moderne și stă la baza rezistenței sale împotriva agresiunii rusești. De-a lungul timpului, etosul cazacilor a fost adoptat de alții din regiunile de stepă vecine ale Imperiului Rus, dintre care unii au fost integrați în forțele armate imperiale ale Rusiei.
O moștenire cazacească generațională a rămas printre cei din teritoriile sudice ale Federației Ruse, dar războiul Rusiei din Ucraina. În timp ce cazacii susținuți de Kremlin au continuat să lupte pentru Rusia, cei de origine ancestrală reală s-au alăturat rândurilor UAF, în special RVC, împotriva Rusiei. Acești „cazaci liberi”, așa cum sunt numiți, sunt alcătuiți în mare parte din două grupuri din Federația Rusă vecină cu Ucraina, cazacii Don din bazinul râului Don și cazacii Kuban din regiunea Krasnodar. Ambele au avut legături istorice, culturale și etnice profunde de mult timp cu Ucraina. De fapt, în momentul prăbușirii Imperiului Rus, Republica Populară Kuban a căutat, fără succes, uniunea politică cu Republica Populară Ucraineană. Aceștia au pledat pentru eliberarea teritoriilor lor de sub Federația Rusă, având în vedere dezintegrarea sa reală cu o nouă viziune a unei Rusii post-Putin. Acest lucru, la rândul său, a atras mânia Kremlinului, ducând la persecuția lor. În mod ironic, Kremlinul a încercat cu disperare de ceva vreme să coopteze moștenirea cazacilor originari din regiunile Herson și Zaporojie și să o includă în narațiunea istorică a Rusiei, dar fără succes.
Tătarii crimeeni din Crimeea de astăzi sunt un popor indigen vorbitor de limbă turcică, care nutrează o ură deosebită față de ruși, care amintește de epoca țaristă din secolul al XVIII-lea până la începutul secolului al XX-lea. Genocidul tătarilor din epoca stalinistă (1944-1947) se remarcă ca fiind probabil unul dintre cele mai brutale episoade ale perioadei sovietice ulterioare, marcat de deportarea forțată bruscă a populației tătare crimeene în Asia predominant centrală. Peste 240.000 au fost exilați, iar până la 30.000 au murit în stadiile inițiale din cauza foametei, setei, bolilor și expunerii la soare. Ulterior s-a dezvăluit că peste 46% sau 109.956 din populația tătară deportată a pierit în întregul interval. Mulți tătari s-au întors în Crimeea în timpul erei Perestroikăi din 1989 și în special după ce Ucraina și-a obținut independența. Până în 2001, un recensământ ucrainean a identificat 243.433 de tătari crimeeni , reprezentând o piatră de hotar notabilă în repatrierea lor.
Un nou coșmar pentru tătari avea să revină în 2014, odată cu invazia și anexarea Crimeii de către Rusia, care a declanșat conflictul său cu Ucraina. Când a început invazia la scară largă a Ucrainei în 2022, o rețea partizană de ucraineni și tătari crimeeni s-a format sub numele ATESH, cuvântul tătar pentru „foc”. Unitatea operează ca o organizație paramilitară descentralizată sub acoperire și este susținută de o unitate a Forțelor de Operațiuni Speciale AFU. Acestea furnizează informații pentru lovirea țintelor strategice, efectuează operațiuni de sabotaj în teritoriile Ucrainei ocupate de Rusia și în Federația Rusă, perturbând liniile de aprovizionare și distrugând în principal logistica feroviară. O intervenție cheie a fost eliminarea sistemelor de război electronic care permit dronelor ucrainene să atace depozite vitale de combustibil și rafinării. ATESH a dezvoltat o rețea subterană considerabilă, eficientă în demontarea infrastructurii de sprijin din spate a Rusiei și a operațiunilor sale de apărare aeriană. Cu astfel de perturbări în special în Crimeea, condițiile au ajuns acum la un punct în care armata rusă evacuează personalul de comandă navală cu familiile lor și ceea ce a mai rămas din Flota sa de la Marea Neagră pe țărmurile rusești. Chiar și sistemele de apărare aeriană sunt retrase din cauza vulnerabilității lor, ceea ce nu reprezintă un semn de încredere pentru cei rămași.
Epilog
Ar fi greșit să ignorăm resentimentul actual al minorităților etnice față de Kremlin. Acesta a escaladat de la etapele anterioare ale războiului lui Putin din Ucraina până la punctul în care ar putea contribui semnificativ la dezintegrarea finală a Federației Ruse. Sentimentul este răspândit și reprezintă o amenințare serioasă pentru un regim care nu numai că pierde teren militar în Ucraina, dar pierde și viitorul economic al Rusiei . Nemulțumirea publicului larg a crescut din cauza unui război prelungit, a inflației persistent ridicate și a impozitării în creștere . Un număr semnificativ de membri ai comunităților etnice din Rusia au luat armele împotriva Kremlinului pe frontul ucrainean, în timp ce victimele militare rusești se apropie de 1,4 milioane . Moralul și coeziunea unității militare s-au degradat considerabil. Dezertările s-au dublat între 2024 și 2025 , estimările depășind 70.000. Pe măsură ce valul războiului se schimbă în favoarea Ucrainei și alte câștiguri teritoriale au loc în zone precum Crimeea, s-ar putea crea un impuls pe frontul intern al Rusiei care să creeze genul de rezultat neașteptat cel mai temut la Kremlin - prăbușirea regimului și revenirea la haos la scară largă. O nouă Rusie ar putea fi forțată să reconsidere modul în care se percepe fără o federație aliniată a minorităților etnice cărora li s-a refuzat în mod repetat independența de dragul confortului Moscovei.
„Când ucrainenii se vor întoarce în pământul unde sunt îngropați strămoșii lor, cei care trăiesc pe acest pământ îi vor invidia pe morți.”
– Djohar Dudayev
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2026. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.