„A fi liber nu înseamnă a fi dezlănțuit – înseamnă a fi neînfrânt.”
– Lina Kostenko, poetă ucraineană
Noul război din Golful Persic a schimbat circumstanțele la nivel global și a scos încă o dată la iveală disprețul lui Vladimir Putin față de Statele Unite. Alte evenimente în joc au mai mult de-a face cu războiul lui Putin în Ucraina și cu interferența Rusiei în sfera mai largă a teatrului de operațiuni european. O nouă primăvară se ivește pe un continent tulburat, într-un an care se va dovedi decisiv pentru securitatea sa, în ceea ce privește starea mentală, nevoia sa de conflict și propria sa supraviețuire. O dinamică geopolitică în rapidă schimbare este în joc, atribuibilă imprevizibilității războiului lui Trump cu Iranul și nevoii lui Putin de a- și perpetua războiul în Ucraina, deoarece propriul viitor al Rusiei pare a fi în pericol. Ambele războaie sunt războaie alese, deși până acum unul s-a dovedit în mod constant a fi intenționat criminal în conduita sa, atât prin atacurile aeriene, cât și prin cele terestre, care vizează populația civilă.
Războiul lui Trump în Iran
Consecințele neintenționate ale conflictului din Orientul Mijlociu ar trebui să rămână pentru totdeauna întipărite în mintea americanilor, însă istoria continuă să ne amintească de modelul ciclic al intervenției militare care nu își atinge obiectivele și creează probleme neprevăzute. De la bombardarea cazărmilor pușcașilor marini din Liban din 1983, până la războaiele prelungite din Irak (2003-2011) și Afganistan (2001-2021), SUA au făcut sacrificii mari. Războaiele din urmă, adăugate la cele din Siria, Yemen și alte conflicte post-11 septembrie, au curmat 15.262 de vieți americane . Costul financiar pentru SUA al celor două războaie majore din Orientul Mijlociu s-a ridicat la peste 8 trilioane de dolari . Primele șase zile ale războiului actual din Iran au costat peste aproape 13 miliarde de dolari , după desfășurarea a peste 300 de rachete Tomahawk și alte muniții ofensive (5,5 miliarde de dolari) și rachete interceptoare defensive (5,7 miliarde de dolari), împreună cu întreținerea operațională necesară (890 de milioane de dolari/zi) și pierderile neintenționate de armament (1 miliard de dolari).

Printre considerațiile mai periferice în războiul actual cu Iranul se numără acordul de parteneriat strategic pe care Rusia îl are cu regimul iranian, exprimat oficial în Tratatul de parteneriat strategic cuprinzător din ianuarie 2025. O relație de colaborare între cele două țări există deja de ceva vreme, încurajând sprijinul iranian pentru războiul Rusiei din Ucraina, prin furnizarea de drone Shahed, rachete balistice, obuze de artilerie și muniții. În mod reciproc, o temă familiară a Rusiei a reapărut în actualul război condus de SUA cu Iranul. S-a manifestat ultima dată în Afganistan, când regimul lui Putin a oferit recompense financiare talibanilor pentru uciderea militarilor americani.
Cu această ocazie, rușii furnizează Iranului coordonatele țintelor, inclusiv imagini din satelit ale activelor militare , cu aceeași intenție de a ucide americani, în timp ce furnizează Iranului propria versiune de drone Shahed. Îmbunătățiri tehnologice suplimentare pentru dronele iraniene, bazate pe propria experiență a Rusiei în utilizarea lor în Ucraina, au fost transmise pentru a le spori letalitatea. Pe 1 martie 2026, dronele iraniene au ucis șase militari americani la un centru de operațiuni din Kuweit. Un alt atac din 27 martie a rănit doisprezece militari americani și a distrus un avion E-3 Sentry, în valoare de 500 de milioane de dolari, la baza aeriană Prince Sultan din Arabia Saudită, un loc surprins anterior pentru Iran prin supravegherea prin satelit a Rusiei.
Emisarul special al lui Trump, Steven Witkoff, și-a pus din nou încrederea, fără să știe, în negarea implicării Kremlinului în întreaga chestiune, în ciuda dovezilor clare contrare, conform aliaților SUA. Desigur, este în interesul suprem al lui Putin ca blocada Strâmtorii Hormuz de către Iran să rămână în vigoare cât mai mult timp posibil, pentru a oferi Rusiei oportunitatea de a-și vinde petrolul și gazele la un preț mai mare.
Absența oricărui răspuns din partea lui Trump pe această temă vorbește despre atitudinea sa favorabilă, aproape subordonată, față de Putin, în ciuda unei neîncrederi bipartizane predominante în SUA față de liderul rus. Un sondaj realizat în 2025 de Universitatea Quinnipiac a identificat un procent de 81% dintre americani care aveau o opinie nefavorabilă despre Putin, inclusiv 73% dintre republicani și 93% dintre democrați. Aparenta lipsă de îngrijorare din partea lui Trump reflectă însă atitudinea sa disprețuitoare față de personalul militar american, conform relatărilor anterioare.

Un război terestru încă nu a fost decis în Iran, deoarece trupele americane se adună în vecinătate, în timp ce Corpul de elită al Gărzilor (IRGC) și armata convențională (Artesh) își elaborează planurile defensive. Ultimele două grupuri militare alcătuiesc o forță combinată estimată la aproximativ 500.000 de oameni. Forța paramilitară ar putea avea peste 450.000 de oameni în serviciu, care, împreună cu armata, constituie o opoziție considerabilă dacă rămân unite în loialitatea lor față de regim.
În cele din urmă, motivele afinității lui Trump față de Putin nu sunt probabil la fel de importante ca consecințele. Dacă se angajează să fie numărat printre paria lumii, va răspunde în cele din urmă pentru asta în spațiul public și, probabil, la viitoarele alegeri intermediare din noiembrie, ca o altă nemulțumire printre numeroasele care s-au acumulat în ultimul an.
Ajutor american pentru Ucraina
Administrația Trump a precizat clar că nu va ajuta Ucraina să câștige războiul Rusiei . A permis livrarea unora dintre fondurile alocate anterior de administrația Biden, dar a suspendat livrarea anumitor active cheie, cum ar fi sistemul de apărare aeriană Patriot, mult necesar, care a fost în schimb redirecționat către Orientul Mijlociu în iulie 2025. La momentul respectiv a fost creat un nou acord prin care aliații NATO urmau să finanțeze achizițiile în curs prin intermediul Listei de cerințe prioritare pentru Ucraina (PURL), punând astfel capăt transferului direct de materiale din SUA către Ucraina. Fondurile care ar putea fi disponibile prin această abordare se epuizează acum, odată cu anunțul că 750 de milioane de dolari din PURL sunt redirecționați pentru a suplimenta războiul lui Trump, în special pentru apărarea aeriană. Dacă nu ar fi fost utilizarea risipitoare ulterioară a acestor rachete scumpe Patriot (3-4 milioane de dolari) și THAAD (12-15 milioane de dolari) pentru a ataca un număr mare de drone Shahed iraniene relativ ieftine (20.000-50.000 de dolari), actul ar fi putut fi mai acceptabil, dar nu a fost cazul.

În loc să ceară sfaturi și asistență tehnologică pentru a pune în aplicare o strategie considerabil mai puțin costisitoare de gestionare a roiurilor de drone de la o autoritate precum Ucraina, Trump a respins categoric această idee, afirmând că SUA aveau cumva o tehnologie mai bună pentru drone, fără a recunoaște în același timp expertiza necesară pentru a pune în aplicare strategia de apărare împotriva dronelor. În primele trei zile ale războiului cu Iranul s-au folosit mai multe rachete interceptoare Patriot decât fuseseră furnizate Ucrainei pe parcursul celor patru ani de război. Deficitul de rachete Patriot pentru Ucraina a fost previzibil și inutil. Încercările anterioare ale Ucrainei de a ajuta situația cu care se confruntă SUA cu o tehnologie și o expertiză dovedite și testate în luptă în domeniul dronelor interceptoare nu au reușit să impresioneze o administrație surdă la rațiune.
Opoziția vicepreședintelui James Vance față de ajutorul acordat Ucrainei a devenit evidentă în timpul mandatului său senatorial , iar acesta rămâne parte a unei facțiuni din Partidul Republican care susține că este prea scump și lipsit de prioritate strategică. Inițial, acest lucru părea a fi o reflectare a opoziției sale față de orice război, inclusiv cel împotriva Iranului, până când a venit momentul să decidă altfel, spre umilința sa ulterioară. În mod ironic, el a fost acum însărcinat să conducă negocierile cu un Iran deosebit de ostil pentru a pune capăt conflictului, în care se ridică acum întrebări dacă beneficiile acestui război vor prevala asupra costurilor sale.

Facțiunea anti-Ucraina este compusă în rest din membri ai cabinetului lui Trump și o minoritate de membri republicani ai Congresului, ale căror motive pentru a face acest lucru au variat. Singura care a avut un oarecare merit a cerut națiunilor europene să ofere mai mult sprijin, ceea ce ulterior a devenit cazul. Argumentele rămase au atins cheltuielile, securitatea frontierelor și necesitatea de a schimba strategia externă către China, toate acestea putând fi contestate serios. Pe scurt, o mare parte din protestul republican pare să provină din ignorarea consecințelor geopolitice ale acordării Rusiei a avantajului în teatrul eurasiatic și Chinei a oportunității de a-și consolida alianța cu vecinii săi autoritari pentru a-și promova propria agendă în Est. Aceasta este definiția „guralivrului” lui Sinclair Lewis - o incapacitate de a-și vedea orizontul dincolo de limitele propriului sat.
Într-adevăr, Europa și-a intensificat sprijinul pentru Ucraina. În 2025, ajutorul militar a crescut cu 67%, în timp ce ajutorul financiar și umanitar a crescut cu 59%. Uniunea Europeană (UE) a preluat conducerea ca principal furnizor instituțional, cu un împrumut de aproape 104 miliarde de dolari pentru Ucraina, convenit la sfârșitul anului 2025. Ajutorul militar depinde în mod specific de fiecare națiune membră în parte, cele din Europa de Vest și de Nord asigurând cea mai mare parte a finanțării. Raportat la PIB-ul lor, națiunile baltice și nordice au contribuit cel mai mult, Danemarca cu 3,25% și Estonia cu 3,01%, comparativ cu SUA, care se situează pe locul 16 în acest clasament, cu 0,59%. SUA a fost cel mai mare donator în ceea ce privește furnizarea de armament, autorizând un total cumulativ de 188 de miliarde de dolari, deși națiunile europene au oferit împreună un ajutor total mai mare, în valoare de 197 de miliarde de dolari. Din acea finanțare americană de 188 de miliarde de dolari, 61 de miliarde de dolari nu au mers de fapt către Ucraina, ci au fost folosite pentru a sprijini activitățile americane în Europa asociate cu războiul și pentru a ajuta alte națiuni afectate de războiul Rusiei, care a dus la o strămutare transfrontalieră masivă a civililor.
O altă avertizare privind finanțarea SUA pentru Ucraina, care a fost pierdută în retorica politică, se referă la distribuția acesteia. O mare parte considerabilă a acesteia, însumând peste 70%, a fost de fapt utilizată în SUA pentru a-și dezvolta baza industrială, a sprijini forța de muncă americană și a extinde capacitatea de apărare pentru a concura cu China. Fondurile erau necesare pentru a acoperi achiziționarea de armament nou pentru stocurile americane, în scopul de a înlocui versiunile mai vechi care urmau să fie scoase din uz, dar care erau de fapt transferate către Ucraina. Cel puțin 11 state au beneficiat de acest aflux de fonduri pentru apărare, împreună cu mii de lucrători.

Ucraina însăși a trecut la stabilirea unor acorduri cu alte națiuni, cel mai recent cu Arabia Saudită, unde a fost semnat un acord de cooperare în domeniul apărării pe 27 martie. Acordul pe 10 ani se concentrează pe schimbul de informații și pe îmbunătățirea tehnologiei militare. În rest, Ucraina a continuat relațiile cu Emiratele Arabe Unite, Qatar, Kuweit și Iordania, extinzându-și expertiza în domeniul apărării aeriene la aceste națiuni. Extinderea relațiilor internaționale a rămas o prioritate pentru a asigura securitatea Ucrainei dincolo de cea deja creată cu UE, NATO și alți parteneri globali. Circumstanțele sunt în concordanță cu schimbarea dinamicii ordinii mondiale, deja inițiată de filosofia de politică , care preferă autorități regionale hegemonice distribuite la nivel global, care să prezideze viitorul statelor „mai mici”. Această direcție nu este binevenită Ucrainei, așa cum nu ar trebui să fie binevenită altor națiuni care intenționează să își păstreze independența.
Epilog
Administrația Trump a ales să fie de partea Rusiei în războiul său cu Ucraina, mergând până la a da vina pe aceasta din urmă pentru că a fost invadată. Pentru orice membru al regimului Trump, este greu să argumenteze contrariul atunci când este confruntat pe această temă de lideri europeni preocupați de încheierea conflictului într-un mod care nu aduce beneficii agresorului. Trump a revenit la cererea ca Ucraina să renunțe la teritorii vitale pentru bunăstarea sa economică în schimbul unor garanții de securitate „fiabile”. În cadrul propunerii de pace în 28 de puncte a lui Trump , Ucraina ar fi obligată să își limiteze dimensiunea armatei și să fie de acord să nu adere niciodată la NATO. Un alt acord de neagresiune trebuie semnat, de data aceasta, de Rusia, Ucraina și Europa. În ciuda unui astfel de acord semnat, este adăugată o linie ciudată care afirmă: „se așteaptă” ca Rusia să nu invadeze țările vecine.
În esență, Ucraina este obligată să-și slăbească armata fără ca Rusia să fie nevoită să-și reducă efectivele și să nu accepte niciodată aderarea la NATO, ceea ce, în realitate, ar fi singura garanție de securitate pe termen lung de vreo valoare în ceea ce privește Rusia. Există motive întemeiate pentru ca Rusia să nu fie nevoită să interacționeze cu NATO în viitor, în ceea ce privește dorința inițială a Ucrainei și a lui Putin de a prelua întreaga țară. Rusia este cunoscută pentru încălcarea acordurilor internaționale, în special cu Ucraina, în special Declarația de la Alma-Ata din 1991, Memorandumul de la Budapesta din 1994, Tratatul de prietenie din 1997 și Acordurile de la Minsk din 2014-2015. Există o neîncredere globală față de Rusia pentru utilizarea acordurilor obligatorii ca o pauză pentru a-și consolida poziția, apoi pentru a continua cu ceea ce consideră a fi un motiv justificabil de a se despărți de ele. Administrația Trump este oarbă la acest precedent istoric. Se angajează în negocieri angajând interlocutori necalificați care par hotărâți să caute un acord comercial cu Rusia mai mult decât o concluzie morală la războiul său din Ucraina.
Războiul din Iran evidențiază acum și mai mult concepția greșită a administrației Trump, conform căreia Putin este un jucător de încredere în negocierea încheierii războiului său din Ucraina. Mai degrabă, Putin este pregătit să avantajeze Iranul în războiul său cu SUA, în propriul său beneficiu, și să zădărnicească eforturile lui Trump de a rezolva criza pe care a creat-o acolo. Pe de altă parte, Trump a depus toate eforturile pentru a-l avantaja pe Putin în războiul său. Realpolitika războiului lui Trump din Iran rămâne în contradicție cu războiul lui Putin din Ucraina și, prin urmare, soluții fiabile pe termen lung pentru oricare dintre ele sau pentru ambele nu par a fi la îndemână. Problema pentru SUA, în această circumstanță, va fi reprezentată de consecințele pe termen lung, atât economice, cât și geopolitice strategice, rezultate din calculele greșite în procesul decizional făcute în ambele războaie.
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2026. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.