Reacțiile globale la eforturile Rusiei de a-i eticheta pe ucraineni drept naziști au variat de la neîncredere politicoasă la râsete cinice față de încă o încercare propagandistă stângace de a-și justifica nevoia de a invada Ucraina. Eticheta a servit ca o modalitate de dezumanizare a unui popor pentru că a îndrăznit să se opună a ceea ce Putin consideră a fi destinul Rusiei. Această opoziție este, în realitate, o expresie a naționalismului, o ideologie care pune accentul pe loialitatea, devotamentul sau supunerea față de o națiune, conform Britannica. Rezistența ucraineană la opresiunea rusă a existat încă din vremea Imperiului Rus, datând din secolele al XVIII-leași al XIX-lea , dar, în prezent, este convenabil pentru regimul lui Putin să confunde sentimentul de naționalitate al Ucrainei cu ideologia fascistă.
Este corect să spunem că majoritatea, dacă nu toate națiunile, au avut și ar putea continua să aibă facțiuni cu etichete ultranaționaliste de extremă dreaptă. Acest lucru a fost cu siguranță adevărat în Ucraina înainte și în timpul perioadei staliniste, când Ucraina a fost supusă unui genocid în anii 1930, provocat de o politică agricolă forțată care a produs o foamete la o scară nemaiîntâlnită anterior într-un pământ atât de fertil. O mișcare partizană anti-rusă s-a materializat în anii 1920 și 1930, sub o conducere atât ultranaționalistă, cât și mai moderată, care a contestat autoritatea rusă folosind tactici de gherilă, în mare parte în mediul rural. Rădăcinile unui astfel de efort partizan își au originea în noțiunile de naționalism care datează din secolele al XVI-leași al XVII-lea . Actualul conflict din Ucraina, însă, are mai mult de-a face cu ceea ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea, așa că începem de acolo.

Alianța Rusiei cu Germania nazistă la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, atrocitățile sale din Polonia și Ucraina apropiate, comise la scurt timp după aceea, și invazia nazistă atât a Ucrainei, cât și a Rusiei, în 1941, au aruncat întreaga regiune în haos. Diferite facțiuni ale ucrainenilor luptau acum împotriva naziștilor alături de ruși și împotriva rușilor alături de naziști, toate cu intenția de a scăpa țara de ambii intruși. O rezoluție parțială a venit odată cu înfrângerea Germaniei naziste în 1945, permițând reluarea activităților clandestine în anii 1950, din nou îndreptate exclusiv împotriva Rusiei. O mare parte din această activitate a fost înăbușită până la moartea lui Stalin, în 1953. De-a lungul existenței rămase a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) până în 1991, un sentiment naționalist ucrainean a continuat atât în țară, cât și în străinătate, în rândul diasporei ucrainene după război. Cu toate acestea, un element pro-rus a persistat, în special în regiunea de est a Ucrainei, unde așezarea rusească era mai evidentă. Acest lucru a dus la provocări pentru Ucraina, deoarece aceasta a devenit o entitate suverană în 1991, odată cu dizolvarea URSS.

În 2013, președintele pro-rus al Ucrainei, Viktor Ianukovici, și-a încălcat promisiunea electorală de a adera la Uniunea Europeană. Protestul Euromaidan ulterior a dus la înlăturarea lui Ianukovici și la fuga sa în Rusia. Noi alegeri l-au adus la putere mai întâi pe Petro Poroșenko pentru cinci ani, urmat de Volodimir Zelenski. Invazia rusă a Crimeii a avut loc la scurt timp după căderea guvernului Ianukovici. Un referendum cu o valoare îndoielnică a dus la anexarea ilegitimă a Crimeei de către Rusia în 2014. Militarizarea unei mișcări separatiste pro-ruse din estul Ucrainei a început la scurt timp după aceea și a devenit clar că Ucraina trebuia să-și mențină poziția sau să cedeze o suprafață substanțială în favoarea unei națiuni nemeritoase. Activismul anti-rus s-a materializat în diverse moduri și a inclus formarea de organizații paramilitare pentru a lupta alături de armata ucraineană.
Regimentul Azov a apărut inițial ca una dintre aceste organizații. Mașina de propagandă a lui Vladimir Putin s-a concentrat asupra lui ca pe o entitate neonazistă. Regimentul a fost fondat de ultranaționaliști ca grup de miliție voluntară în 2014, special pentru a lupta împotriva separatiștilor pro-ruși din regiunea Donbas și avea sediul în Mariupol. A fost integrat în Garda Națională Ucraineană până la sfârșitul anului 2014, unde a trecut sub o structură de comandă mai cuprinzătoare. Acest lucru a determinat eliminarea elementelor naționaliste de extremă dreapta din rândurile sale, permițând asimilarea sa ca o unitate de luptă eficientă în cadrul armatei. Orice afiliere politică cu facțiuni de dreapta a fost lăsată mult în urmă. Rândurile sale au ajuns să fie compuse nu doar din ucraineni, ci și din evrei, ruși și tătari din Crimeea, care au fost obligați să respecte Statutul Disciplinar al Gărzii Naționale pentru a „respecta drepturile omului, onoarea și demnitatea”. Bătălia bine mediatizată a regimentului cu forțele rusești din Mariupol s-a încheiat cu o ultimă rezistență prelungită la Uzina Siderică Azovstal, unde a fost forțat să se predea în mai 2022, la ordinele comandamentului său central. Recrutarea în regiment a rămas foarte populară datorită respectului pe care l-a câștigat în acest proces.

Același activism care s-a exprimat inițial pe plan militar o făcuse deja și politic. O mișcare naționalistă declarată de extremă dreaptă, Partidul Social-Național din Ucraina (SNPU), a apărut între 1999 și 2004. SNPU și-a schimbat numele în Svoboda („Libertate”) în 2004 și a adoptat un ton mai puțin strident pentru a atrage o bază mai largă a electoratului. O facțiune separatistă din SNPU, „Patriotul Ucrainei”, și-a menținut poziția inițială de „avangardă” a unei mișcări naționaliste. Misiunea sa rămâne de a sprijini rezistența activă față de interferența Rusiei în afacerile Ucrainei. În 2011, activiști de extremă dreaptă au fost arestați pentru că plănuiau să arunce în aer o statuie a lui Vladimir Lenin în orașul Boryspil din regiunea Kiev. În timpul protestului Euromaidan, care a început la sfârșitul anului 2013, militanți din cadrul Patriotului Ucrainei, împreună cu alte partide naționaliste, s-au confruntat cu poliția antirevoltă și au atacat sediul pro-rus al Partidului Regiunilor din Kiev. Generațiile actuale de ucraineni au devenit mai conștiente de intențiile Rusiei de a-i forța într-o direcție căreia le este opusă, prin amestecul în instituțiile politice, economice și culturale ale națiunii lor. Rezistența la acest lucru s-a înrădăcinat. Dar acesta nu este un lucru nou.
Dorința de independență și autodeterminare în acea parte a teritoriului Ucrainei actuale controlată de Hetmanatul cazacilor a existat încă din secolele al XVI-lea și al XVII-lea . La acea vreme, o mare parte din Ucraina, așa cum o cunoaștem astăzi, se afla în cadrul Commonwealth-ului Polono-Lituanian și, în special, sub controlul nobilimii poloneze deținătoare de pământuri. O serie de trei împărțiri ale Poloniei de către puterile dominante înconjurătoare, Prusia, Austria și Rusia, între 1772 și 1795, a dus la cedarea unei mari părți din centrul și estul Ucrainei către Rusia. În același mod, teritoriile vestice vorbitoare de limbă ucraineană, Galiția și Bucovina, s-au alăturat Transcarpatiei în cadrul Imperiului Austro-Ungar, unde toate trei au rămas timp de 125 de ani, până la prăbușirea acestuia în urma Primului Război Mondial. Crimeea, care făcuse parte din Imperiul Otoman, fusese asimilată Imperiului Rus în 1783.
Biserica Ortodoxă Rusă s-a impus ca religie dominantă în Ucraina și a devenit rapid mijlocul prin care au fost instituite politici de rusificare pentru a submina limba și cultura ucraineană. Cu toate acestea, o renaștere națională ucraineană a apărut în ciuda acestui fapt, prin dezvoltarea literaturii stimulate de talente precum Taras Șevcenko (1814-1861), care a influențat gândirea politică ucraineană timp de mai multe generații după vremea sa. Poezia sa a reprezentat o acuzație la adresa opresiunii sociale observate în Ucraina la acea vreme și le-a amintit ucrainenilor de moștenirea lor cazacească și de principiile egalitare care domneau în societatea sa războinică. Reacția rusă la această mișcare a dus la interzicerea publicațiilor în limba ucraineană, precum și a producțiilor teatrale. Au fost impuse restricții în educație care au dus la o rată ridicată de analfabetism în rândul ucrainenilor. Istoricii ruși au furnizat regimului țarist o poveste care a adoptat ceea ce aparținuse perioadei mult mai vechi, dominante, a Rusiei Kievene din Ucraina, într-o narațiune care vedea propria ascensiune a Rusiei dintr-o perioadă care datează de câteva secole în trecut. Prin aceste mijloace, Rusia și-a glorificat propriul trecut, retrogradându-i pe ucraineni la statutul de „mici ruși”, mai mult sau mai puțin ca spectatori în marea schemă a afacerilor globale.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea , în mai multe orașe au apărut societăți literare clandestine („hromadas”), promovând inițiative politice, culturale și educaționale care puneau accent pe o agendă naționalistă pentru Ucraina. Partidul Revoluționar Ucrainean a apărut la începutul secolului și a cerut o singură Ucraină independentă. Revoluția Rusă din 1905 a transformat autocrația țaristă într-o monarhie cvasi-constituțională, care a oferit o oarecare libertate pentru publicații în limba ucraineană, producții teatrale și studii academice, revigorând sentimentul naționalismului. Acțiunea politică, însă, nu a reușit să aducă schimbări substanțiale în anii care au precedat și în timpul Primului Război Mondial (1914-1918). Revoluția Rusă din 1917 a văzut răsturnarea completă a regimului țarist, urmată de un război civil prelungit care a implicat întregul Imperiu Rus. La sfârșitul său, bolșevicii au introdus o suprimare și mai brutală a aspirațiilor naționaliste, care avea să dureze câteva decenii.

Prin contrast, acea parte a Ucrainei de vest care a devenit parte a Imperiului Austro-Ungar a avut parte de oportunități mult mai mari de recunoaștere națională. Acesta a fost cazul în special în teritoriile predominant ucrainene Galiția și Bucovina. Reformele sociale și guvernamentale au permis o mai mare libertate țăranilor, oferind oportunități de avansare, atât în mediul rural, cât și în cel urban. Reformele educaționale au introdus instruirea în limba ucraineană în școlile parohiale. O mai mare toleranță religioasă a permis practicarea romano-catolicismului în rândul ucrainenilor. A apărut o clasă profesională ucraineană, care s-a amestecat cu scriitori care scăpau de opresiunea Imperiului Rus din est. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, a apărut un efort politic care pleda pentru unirea Galiției vorbitoare de limbă ucraineană cu Bucovina și Transcarpatia. A fost creată o unitate de gardă națională și a fost publicat primul ziar în limba ucraineană. Numeroase asociații au apărut care au promovat literatura ucraineană, alături de scriitori notabili precum Ivan Franko (1856-1916) și Lesya Ukrainka (1871-1913). Organizațiile de femei și tineret au contribuit la dialog, promovând atât obiective sociale, cât și politice care au promovat un sentiment naționalist.
La izbucnirea Primului Război Mondial, organizațiile culturale ucrainene au fost închise, iar personalități naționale au fost arestate, unele dintre ele exilate în Imperiul Rus. Când trupele ruse au ocupat Galiția, limba ucraineană a fost interzisă, iar instituțiile au fost închise. Acest efort de rusificare a fost anulat odată cu recucerirea teritoriului de către austrieci. Un guvern provizoriu în Rusia a fost înființat în urma Revoluției Ruse din 1917, ceea ce a permis o scurtă perioadă de renaștere națională în Ucraina, care a inclus reintroducerea unei prese și a unor asociații culturale. A fost convocat un Congres Național Toțucrainean. Acesta a conferit recent formatei Rade Centrale („Consiliu”) autoritate națională și l-a ales pe Mykhailo Hrushevsky în funcția de șef al acestuia. S-a urmărit o autonomie teritorială completă pentru Ucraina. Nu în mod surprinzător, relațiile cu Rusia s-au deteriorat când Rada Centrală a refuzat să accepte autoritatea Guvernului Provizoriu al Rusiei asupra Ucrainei și a proclamat o Republică Națională Ucraineană (UNR) cu independența totală stabilită pentru 22 ianuarie 1918. În această etapă, Primul Război Mondial nu se încheiase încă, iar Rada Centrală a început negocieri de pace separate cu Germania și Austro-Ungaria, care au dus la semnarea Tratatului de Pace de la Brest-Litovsk pe 9 februarie. Forțele ruse s-au retras din Ucraina până în aprilie, când a fost inițiată o nouă ofensivă germano-austriacă.
Înainte de capitularea Puterilor Centrale, o Republică Națională Ucraineană Occidentală (WUNR) separată, care includea Galiția, nordul Bucovinei și Transcarpatia, a fost declarată în octombrie 1918, dar a dus la o dispută teritorială și la un conflict cu polonezii. Un act ulterior de unire a celor două state ucrainene s-a dovedit dificil atunci când polonezii au preluat Galiția, forțând conducerea WUNR să se exileze. La scurt timp după aceea, la Kiev, UNR a fost restaurată în decembrie 1918, în urma unei lovituri de stat susținute de Germania, care avusese loc în aprilie a acelui an. UNR nou format, însă, nu a reușit să-și asigure controlul asupra teritoriului său în mijlocul haosului războiului civil rus. Atât forțele rusești roșii, cât și cele albe au fost angajate în conflict pe teritoriul ucrainean. La acestea s-au adăugat forțele UNR și grupurile de partizani reunite separat în rândul țărănimii și ale căror loialitate era împărțită în sprijinul fie al forțelor roșii, fie al celor albe, fie pentru UNR în sine.
Forțele UNR s-au confruntat cu polonezii în vest, cu roșiii în nord și cu albii în sud. Pentru a face față provocării, au apelat la războiul de gherilă, la fel ca și compatrioții lor țărani, și au început negocieri cu guvernul polonez al lui Jozef Pilsudski. O alianță polono-ucraineană a fost realizată în aprilie 1920, dar a fost înlocuită de un acord ulterior între Polonia și Rusia Sovietică în martie 1921, care recunoștea doar o Ucraină sovietică și permitea Poloniei să păstreze Galiția și Volînia de vest. Scurta suveranitate a UNR (1918-1921) a ajuns acum la sfârșit. Șeful său, Symon Petliura, a căutat refugiu în Polonia, unde a fost protejat de extrădarea cerută de Rusia Sovietică. A ajuns la Paris până în 1924, unde a înființat un ziar în limba ucraineană, dar a fost în cele din urmă asasinat în 1926 de serviciul secret rus, Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne sau, în traducerea sa rusă, NKVD.
Republica Sovietică Socialistă Ucraineană a fost declarată pentru prima dată de bolșevici în decembrie 1917 pentru a contracara creșterea naționalismului ucrainean. Aceasta a creat o entitate guvernamentală paralelă care ar contesta UNR ca autoritate prezidențială în Ucraina, în timp ce războiul civil era încă în desfășurare. Acesta din urmă s-a încheiat în 1922 odată cu proclamarea Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS), formată din Rusia, Belarus, Ucraina și Republica Socialistă Federativă Sovietică Transcaucaziană (RSFS). Procedând astfel, guvernarea Ucrainei Sovietice și a celorlalte republici a fost limitată la afacerile interne, în timp ce autoritatea asupra armatei, comerțului, transporturilor și relațiilor externe a fost cedată Moscovei; practic, Rusiei Sovietice și Partidului Comunist. Dreptul individual de a se separa de URSS s-a dovedit a fi o eroare. În mod ironic, la începuturile sale, Partidul Comunist din Ucraina era format doar în proporție de 7% din etnie ucraineană, majoritatea fiind formată din bolșevici ruși, în mare parte din regiunile estice. Per total, cu o populație de 80% ucraineană, sprijinul pentru bolșevism a fost într-adevăr foarte limitat.

Într-o încercare de a înăbuși și mai mult sentimentul naționalist în rândul etniilor non-ruse, autoritățile sovietice au început să introducă programe care susțineau identitatea culturală națională. Școlile în limba ucraineană au reapărut, iar publicațiile literare au reapărut. Mișcarea a oferit voce unora pentru a promova relații mai strânse cu Europa. Acest proces de ucrainizare a stârnit o oarecare alarmă în rândul conducerii sovietice într-un moment în care Stalin a devenit figura sa dominantă ca secretar general al Partidului Comunist, președinte al Consiliului de Miniștri al Uniunii Sovietice, urmând să devină în cele din urmă dictator în anii 1930. O inversare profundă a progresului care fusese făcut către autoidentitatea națională a avut loc acum, aceasta fiind înlocuită de un program care avea să-l anuleze complet. În 1928 a fost instituit un plan economic pe cinci ani care a colectivizat terenurile agricole, a eliminat proprietatea privată asupra terenurilor și a impus rechiziționarea cerealelor pentru a hrăni orașele rusești. Până în 1931-1933, programul a dus la moartea a milioane de ucraineni. Această tragedie avea să fie urmată curând de Marea Teroare a lui Stalin, care a dus la uciderea sau exilul a sute de mii de personalități profesionale, religioase, militare și academice ucrainene la sfârșitul anilor 1930, înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Lupta pentru identitate națională exista deja de aproape 250 de ani, iar ideea a reușit să supraviețuiască în ciuda opresiunii impuse de Imperiul Rus. I s-a permis să se exprime într-o mare măsură în vestul Ucrainei, în cadrul Imperiului Austro-Ungar, suficient pentru a-i oferi o prezență suficientă pentru a înfrunta oroarea care avea să se întâmple în prima jumătate a secolului al XX-leași care urma să continue pe tot parcursul restului erei sovietice. Alături de aceasta, a existat o capacitate înnăscută în cadrul cetățeniei națiunii, istoric vorbind, predominantul țărănimii sale, de a purta singure standardul naționalității, dacă este necesar, pentru a rezista opresiunii prin rebeliune armată sau prin stabilirea unei rețele partizane clandestine neobosite.
Așa este și în zilele noastre. Războiul de gherilă este bine înrădăcinat în psihicul națiunii, astfel încât răspunsul la agresiune este spontan și imediat. Sprijinul naționalismului ucrainean în acest conflict actual cu Rusia a luat multe forme, dar nu a inclus neonazismul de tipul celui pe care Rusia l-a manifestat în propriile rânduri și în societatea sa. Partizanii ucraineni operează acum în zonele controlate de Rusia din Ucraina, atacând baze militare din Crimeea și din Donbas; identificând ținte rusești pentru atacuri de artilerie și rachete; perturbând căile ferate; și asasinând agenți militari și guvernamentali. Antrenamentul noilor recruți civili de către armata ucraineană și grupurile paramilitare a fost în funcțiune pe tot parcursul războiului de opt ani cu separatiștii susținuți de Rusia din estul Ucrainei. Acesta continuă și va rămâne atâta timp cât Rusia își continuă războiul de agresiune, amintindu-le ocupanților că nu pot dormi în siguranță pe acest pământ.
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2023. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.