După cum ar putea fi evident pentru majoritatea ființelor simțitoare, Crimeea rămâne geografic contiguă cu teritoriul Ucrainei, suficient încât toți, cu excepția unui ultranaționalist rus, ar înțelege logica implacabilă a unei situații pe care Putin alege să o ignore. Crimeea este vitală pentru interesele Rusiei, fiind o fortăreață militară care oferă acces la Marea Mediterană și, într-o oarecare măsură, încă o destinație de vacanță preferată din apropiere, pe care rușii ar dori foarte mult să o numească a sa.
Un motiv plauzibil pentru invazia Rusiei în Ucraina, exprimat acum opt ani de senatorul John McCain, este asigurarea unui coridor terestru prin estul Ucrainei până la Crimeea, pe care Putin l-ar putea anexa într-un mod similar anexării ilegitime a Crimeei în 2014. Această peninsulă care se întinde în Marea Neagră a avut o istorie distinct complicată, care a fost umbrită și mai mult de retorica rusă care a încercat să-i reformuleze povestea ca parte a unui scenariu iredentist.

Nemulțumirea lui Vladimir Putin are legătură cu decretul din 1954 al Prezidiului Sovietului Suprem al Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice (URSS) prin care Crimeea a fost transferată sub jurisdicția Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene (SRS). Ocazia a marcat cea de-a 300-a aniversare a Acordului de la Pereiaslav din 1654, o alianță militară și politică între statul cazac ucrainean aflat sub conducerea lui Bogdan Hmelnițki și țarul Alexis al Rusiei. În schimbul autonomiei și al păstrării credinței lor într-un teritoriu controversat, delimitat de Uniunea Polono-Lituaniană la vest și de Imperiul Otoman la sud, cavaleria cazacilor ucraineni urma să ofere securitate împotriva unui Imperiu Otoman în expansiune și putea fi chemată în sprijin în relațiile cu Uniunea Polono-Lituaniană vecină.
La acea vreme, pericolul deosebit exista în Crimeea și în legăturile sale cu Imperiul Otoman. Tătarii crimeeni, rămășițele Hoardei de Aur a mongolilor care invadase Ucraina în secolul al XIII-lea, dominaseră peninsula timp de secole. În secolul al XVI-lea , Hanatul Crimeii s-a unit cu contemporanii săi islamici din sud, otomanii. Aceștia au desfășurat relații comerciale și au colaborat la incursiuni militare, în principal în stepele sudice ale Ucrainei de astăzi.
În următorii 150 de ani, odată cu creșterea Rusiei țariste, slăbirea statului cazac și declinul Uniunii Polono-Lituaniene, o mare parte din teritoriul ucrainean actual a fost ocupată de Imperiul Rus. Până în 1783, în timpul domniei Ecaterinei a II-a, Hanatul Crimeii a fost anexat Imperiului, odată cu înfrângerea finală a otomanilor și semnarea Tratatului de la Kuchuk Kainardzha.
Imperiul Rus și-a continuat expansiunea teritorială spre vest și est în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Realizând starea de slăbire a Imperiului Otoman, țarul Nicolae I a încercat să cucerească teritoriile balcanice din sud-est pentru a obține acces liber prin strâmtoarea Bosporană la Marea Mediterană. Prin urmare, au apărut îngrijorări economice pentru Marea Britanie, Franța și Sardinia-Piemont cu privire la interesele lor comerciale în Orientul Apropiat. Când navele de luptă rusești au atacat o forță navală otomană într-un port din Marea Neagră cu muniție incendiară, dând foc la aceasta și ucigând peste 2.000 de marinari, țările occidentale au luat măsuri, declanșând Războiul Crimeii, care avea să dureze până în 1856. Rusia a fost învinsă categoric, suferind peste 450.000 de victime, Flota Mării Negre fiind distrusă, împreună cu principalul său port naval din Crimeea, Sevastopol. Tratatul de la Paris care a urmat a demilitarizat Marea Neagră, lăsând coasta de sud a Imperiului Rus complet vulnerabilă. Istoricul Shepard B. Clough a identificat exagerările țarului Nicolae în căutarea sa de a controla Marea Neagră și dincolo de aceasta și judecata greșită a reacției Europei de Vest ca fiind două dintre cauzele care stau la baza războiului și a umilinței finale a Rusiei.
Tătarii au rămas majoritari în populația Crimeii până la mijlocul secolului al XIX-lea . O politică discriminatorie față de tătari a existat pe tot parcursul dinastiei Romanov și a început să se reflecte în declinul populației acesteia. Intimidarea culturală, cu distrugerea monumentelor și moscheilor, strămutarea forțată și violența, a continuat și în secolul al XX-lea. Țărănimea tătară a fost înrobită după 1796, rămânând așa până în 1861, când iobăgia sub proprietarii de pământuri a fost înlocuită de o iobăgie economică. În primii 100 de ani de la încorporarea Crimeei în Imperiul Rus, recensămintele au indicat o scădere dramatică a reprezentării tătarilor de la 87,6% la 35,6% la începutul secolului al XX-lea. Între 1820 și 1860, coloniști ruși, ucraineni, germani și alți coloniști au fost introduși intenționat în Crimeea, diluând populația tătară în acest proces.
Atât Primul Război Mondial, cât și Revoluția Rusă din februarie 1917 au adus o schimbare bruscă în soarta Crimeii. Schimbarea dramatică a circumstanțelor politice a permis unui număr de naționaliști tătari să se întoarcă din exil și să creeze un partid naționalist tătar crimeean care cerea autonomie teritorială. A urmat o adunare constituantă cu propriul guvern. Aceasta a fost susținută de conducerea ucraineană de la acea vreme, dar, odată cu scurta venire la putere a bolșevicilor, efortul spre autonomie a fost de scurtă durată. Un guvern sovietic l-a înlocuit rapid pe acesta din urmă, dar a fost, la rândul său, înlocuit de sosirea trupelor germane care au procedat la înlăturarea bolșevicilor. Înfrângerea Germaniei în 1918 a readus Crimeea sub controlul rusesc într-un moment în care țara era angajată într-un război civil. Războiul a pus în mare măsură Armata Roșie Bolșevică împotriva Armatei Albe antisovietice, deși, în realitate, s-au implicat și alte câteva elemente naționale disparate. Spre sfârșitul războiului, Armata Albă s-a retras în Crimeea, unde a opus ultima sa rezistență și a fost în cele din urmă învinsă în octombrie 1920.
Odată cu încheierea războiului civil, Vladimir Lenin s-a confruntat cu o problemă de naționalitate, apărută ca urmare a dizolvării Imperiului Rus. Pentru a-i menține integritatea teritorială, el a pledat pentru o uniune de republici naționaliste recunoscute, fiecare având propria autonomie, dar sub o autoritate centralizată într-un guvern reprezentativ care să le garanteze securitatea și bunăstarea economică. Lenin a realizat, de asemenea, nevoia de a înăbuși un sentiment rusesc destul de universal de superioritate față de alte naționalități ale vechiului Imperiu Rus, deoarece acesta nu se alinia cu noua ideologie a egalitarismului comunist pe care o promova. Drept urmare, în octombrie 1921, Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea (RSS) a devenit parte integrantă a Republicii Socialiste Federative Sovietice Ruse (RSFSR), alături de alte câteva entități, inclusiv RSS Ucraineană, toate, practic, conduse de la Moscova. Șovinismul rusesc, însă, atât de adânc înrădăcinat și înrădăcinat în trecut, va continua ca o trăsătură dificil de controlat chiar și în prezent.
Lenin a murit în 1924 și a fost succedat de Iosif Stalin, care avea să conducă Uniunea Sovietică până la moartea sa în 1953. Până la sfârșitul anilor 1920, Stalin a abandonat pretenția idealului egalitar întruchipat în revoluție și și-a asumat rolul de dictator al unui regim care funcționa acum ca un purtător de frică. Tătarii din Crimeea, la mijlocul anilor 1920, reprezentau doar un sfert din populația peninsulei, deoarece sosirea noilor ruși crescuse până la a cuprinde 42,2% din această populație. Noua Politică Economică a lui Stalin, cu colectivizarea forțată și rechiziționarea de cereale, a produs o foamete răspândită în 1931-1932 în cea mai mare parte a Ucrainei și Crimeii, cu pierderea a 100.000 de vieți numai în peninsulă. Teroarea lui Stalin a continuat cu arestarea unor personalități politice tătare, a cadrelor universitare, a jurnaliștilor și a profesioniștilor, urmată de execuție sau exil în zone îndepărtate ale Uniunii. Conform recensământului din 1939, tătarii crimeeni reprezentau 19,4% din populație, cultura și limba lor deveniseră marginalizate, iar identitatea lor fusese subsumată de sosirea ulterioară a rușilor. O epurare etnică începuse odată cu îndepărtarea tătarilor și a altor câteva minorități.
Invazia germană a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a inclus ocuparea Crimeii, unde 40.000 de evrei au fost arestați și uciși. Aproximativ 3.500 de tătari din Crimeea, care se opuneau represiunilor și persecuțiilor staliniste, s-au alăturat forțelor germane pentru a se opune rușilor. Când forțele ruse au recucerit Crimeea în 1944, Stalin a întreprins un genocid cultural de represalii împotriva tătarilor, deportând aproape 240.000 de persoane, în principal femei, copii și vârstnici, în principal în RSS Uzbecă și în alte țări din Asia Centrală. În primele 18 luni ale exilului forțat, aproape jumătate muriseră din cauza expunerii la soare și a privațiunilor, până la 8.000 pierzând efectiv viața în timpul transportului. Recensământul din 1979 a arătat că populația tătară scăzuse la 5.422, reprezentând doar 0,2% din populație. După un exil de 45 de ani, 260.000 de tătari s-au întors în Crimeea în timpul perestroikăi , la sfârșitul anilor 1980. Nu au fost oferite despăgubiri. Cele 80.000 de gospodării și 360.000 de acri de teren care fuseseră abandonate anterior se aflau acum în posesia altora. RSSM Crimeea a fost desființată în 1945, nemaifiind un stat autonom, ci un oblast, o altă regiune administrativă din cadrul RSFSR.
În 1991, Ucraina și-a câștigat independența ca națiune suverană din care Crimeea făcea acum parte. Un referendum din decembrie a dat un vot de 92% din populația generală în favoarea acesteia, iar 54% din populația Crimeii, care, la acea vreme, era formată în proporție de 60% din ruși, a votat la fel. Între recensămintele din 1989 și 2014, proporția tătarilor în populația Crimeii a crescut de la 1,6% la 12,6%. Aceștia au fost recunoscuți pe bună dreptate de Ucraina și Uniunea Europeană ca popor indigen, spre deosebire de ruși ca „minoritate națională”.
Transferul Crimeii către RSS Ucraineană în 1954 a fost proclamat ca o recunoaștere a „marii iubiri fraterne și încrederii poporului rus față de Ucraina” și a avut scopul de a exemplifica atitudinea proletară marxist-leninistă de fraternitate universală. O imagine mai completă a circumstanțelor din acea vreme indică faptul că oportunismul politic ar fi putut juca un rol mai semnificativ în decizie, așa cum se menționează într-un eseu de Mark Kramer, director al Programului de Studii despre Războiul Rece de la Universitatea Harvard și membru senior al Centrului Davis pentru Studii Ruse și Eurasiatice. Ascensiunea lui Hrușciov la putere în 1953-54 nu a fost una lină. O luptă pentru putere post-Stalin cu prim-ministrul sovietic de atunci, Gheorghi Malenkov, i-a amenințat ambițiile. Prin urmare, Hrușciov a căutat să obțină sprijinul altor elite din cadrul partidului, inclusiv al lui Oleksi Kyrîchenko, prim-secretar al Partidului Comunist din Ucraina și membru al Prezidiului Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS). Transferul teritorial al Crimeii către RSS Ucraineană ar fi oferit genul de sprijin politic necesar. În plus, această mișcare ar putea consolida opinia publică generală din Ucraina față de Rusia, prin includerea unei majorități ruse din Crimeea în populația electorală a națiunii.
Nu există prea multe de spus despre dezvoltarea politică și economică ulterioară a Crimeei pe parcursul restului erei sovietice, deoarece soarta sa a fost legată de RSS Ucraineană și poate mai mult de restul URSS. I s-a acordat din nou statut autonom în 1991, acum de către RSS Ucraineană. La scurt timp după prăbușirea Uniunii Sovietice, vicepreședintele rus Alexander Rutskoy, până în 1992, cerea deja secesiunea Crimeei de Ucraina. Roadele epurării etnice a Crimeei și ale ocupării treptate a acesteia de către ruși, în mare parte prin crearea unei prezențe militare, au început să-și facă efectul odată cu alegerea unui lider separatist pro-rus, Iuri Meșkov, care a obținut peste 70% din voturi în alegerile prezidențiale din turul doi din 1994. Un referendum a înregistrat o aprobare de 80% pentru o mai mare autonomie față de Ucraina și dublă cetățenie ruso-ucraineană. Cu toate acestea, economia Crimeei se îndrepta către o dependență mai mare de Ucraina pentru comerț, 80% din bunurile sale fabricate fiind vândute acolo. Dezamăgirea față de Meșkov și conflictele politice din cadrul facțiunii politice pro-ruse au dus la o prăbușire a conducerii. În cele din urmă, Parlamentul ucrainean a intervenit în 1995 și a abrogat constituția Crimeei, abolind funcția de președinte. Un sentiment predominant față de Rusia a continuat, așa cum era de așteptat, în rândul unei populații din 2014 care număra 2,3 milioane de oameni, dintre care 68% erau ruși, 16% ucraineni și 13% tătari.

Revoluția de pe Maidan din 2014 din Ucraina a dus la înlăturarea președintelui pro-rus, Viktor Ianukovici, care a fugit în Rusia pentru protecție. În doar câteva săptămâni remarcabil de scurte, de la sfârșitul lunii februarie până la începutul lunii martie, într-un mod, fără îndoială, planificat dinainte, trupele ruse au asigurat întreaga Crimeea, iar un vot al Consiliului Suprem al Crimeii a declarat uniunea cu Rusia. Un referendum, executat în mod ridicol la 10 zile după declarație, a oferit opțiunile fie de aderare la Rusia, fie de revenire la starea de fapt anterioară, ca parte integrantă autonomă a Ucrainei. A fost raportată o prezență la vot de 83%, cu un vot de 96,7% în favoarea unirii cu Rusia, un rezultat care părea improbabil, având în vedere că aproape 30% din populație era formată din etnici ucraineni, tătari și alte minorități marginalizate. Nu este surprinzător faptul că un raport scurs de la Consiliul pentru Drepturile Omului din Rusia a identificat o prezență la vot de fapt de 30%, doar jumătate votând pentru aderarea la Rusia. Mai mult, certificarea de către o autoritate internațională recunoscută nu a fost luată în considerare, astfel încât evenimentul a fost văzut de majoritatea lumii ca o farsă.
Rezultatul discutabil, însă, nu a preocupat populația rusă, care părea să se bucure de ideea de a recupera un teritoriu pe care îl percepea ca fiind al său, în ciuda trecutului dubios pe care și l-a creat. Păstrarea frontierelor naționale și a suveranității statelor alese în mod corespunzător, prevăzute în Carta ONU, Actul de la Helsinki, Acordul de la Almaty, Memorandumul de la Budapesta și, în special, Tratatul de prietenie, cooperare și parteneriat cu Ucraina, ar părea o protecție suficientă într-o lume civilă împotriva tipului de încălcare flagrantă comisă aici, dar aceste acorduri nu au oferit așa ceva. Toate acestea au demonstrat acum că Rusia este o națiune pe a cărei încredere nu te poți baza.
Lunga istorie a abuzurilor comise asupra Crimeei, acumulată pe fondul războiului actual care a cuprins întreaga Ucraină, în special regiunea sa estică, va ajunge la un sfârșit în curând. Pierderile militare de armament și personal ale Rusiei, care continuă să crească, dificultățile sale în menținerea aprovizionării și a pieselor de schimb și inevitabilul colaps economic prin sancțiuni și confiscarea necesară a activelor, nu sunt de bun augur pentru o țară atât de izolată. Mai rău, pierderea încrederii în rândul celor din generația tânără care văd dincolo de retorica dezinformatoare și care își abandonează țara pentru a-și recupera un viitor în care sunt liberi să-și exercite intelectul în altă parte va paraliza societatea sa. Soarta Crimeei, în cele din urmă, indiferent de demografia sa, va fi dictată de locul în care își va vedea viitorul. Rusia încă nu a văzut un punct final în spirala sa descendentă și va avea, de asemenea, ziua ei în instanță pentru teroarea pe care a provocat-o.
Drepturi de autor @Kost Elisevich, MD, PhD 2022. Toate drepturile rezervate. Orice reproducere ilegală a acestui conținut va duce la acțiuni legale imediate.
Mulțumesc pentru perspectiva istorică. Atât de multe nu știam, cât de multe am învățat!